MARIA BICAN
Psihologie – Master Psioterapii Psihanalitice
Studiul diferenţelor conceptuale
asupra personalităţii
la Sigmund Freud şi Melanie Klein
2010
CUPRINS
Introducere: Teoria personalităţii în psihanaliză
Cap. I: Structura personalităţii
Cap. II: Etapele dezvoltării aparatului psihic
Apariţia instanţelor
Stadiul oral
Stadiul anal
Stadiul falic
Complexul Oedip
Perioada de latenţă
Adolescenţa. Alegerea de obiect.
Cap. III: Diferenţe conceptuale la Melanie Klein faţă de Sigmund Freud
Cap. IV: Geneza instanţelor psihice la Melanie Klein7
Poziţia paranoid-schizoidă
Poziţia depresivă
Complexul Oedip
Perioada şcolarităţii şi pubertatea
Concluzii
Bibliografie
Introducere: Teoria personalităţii în psihanaliză
„Marele dicţionar al psihologiei – Larousse” defineşte personalitatea drept „Ansamblu de caracteristici afective, emoţionale, dinamice, relativ stabile şi generale, ale felului de-a fi al unei persoane în modul în care reacţionează la anumite situaţii în care se găseşte”. Se precizează în continuare că termenul nu acoperă aspectele cognitive (inteligenţa, aptitudinile, cunoştinţele). Dat fiind că „personalitatea” nu este un concept specific metapsihologic (în sensul dat de Freud ca dimensiune teoretică a psihanalizei ), prima sarcină este de-a găsi echivalentul său în acest domeniu. În literatura psihanalitică, personalitatea este găsită în sintagme precum „tulburare de personalitate”, „personalitate narcisică” sau „personalitate borderline”, „depersonalizare”, etc. În aceste contexte, termenul se referă la caracteristici ale unei structuri psihice şi la modul de funcţionare al acesteia. Acest fapt ne face să considerăm că cel mai apropiat concept din terminologia psihanalitică este cel de „aparat psihic”. La fel ca şi în cazul termenului din psihologia academică, aparatul psihic presupune o structură şi un mod de funcţionare. La fel ca în definiţia dată mai sus, preocuparea psihanalizei este faţă de latura afectivă a aparatului psihic, scopurile practice, terapeutice vizând modificări în registrul afectiv, fără preocupare (decât ca beneficiu indirect) faţă de aspectele cognitive, de performanţă, ale pacientului.
Din punct de vedere metapsihanalitic (pentru a reveni la terminologia contemporană), aparatul psihic este definit ontogenetic, respectiv în funcţie de fazele din etapele de dezvoltare pe care le parcurge de la naştere până la adult. Atât structurile evidenţiate, cât şi modul de funcţionare sunt legate de procesele ce au loc în fiecare etapă de dezvoltare, procese definite relativ diferit de cei doi autori fundamentali din literatura psihanalitică: Sigmund Freud şi Melanie Klein.
Încă de la început, Freud încearcă în 1895 în cadrul lucrării Proiect de psihologie ştiinţifică să descrie un model integrat al funcţionării aparatului psihic. Influenţat puternic de formaţia sa de cercetător, el pleacă de la modelul neurofiziologic ce vizează cantităţile de energie ce circulă între neuroni pentru a descrie faptele de observaţie psihologică aculumulate până atunci. Fără a aborda problema strucurării aparatului psihic, lucrarea tratează strict funcţionarea după primele principii propuse: principiul inerţiei şi principiul constanţei, descriind pentru prima oară fenomene ce vor rămâne concepte fundamentale valabile şi în psihanaliza contemporană: procesele primare şi procesele secundare. Abia în 1900, în Cap. VII din Interpretarea viselor propune primul model de structură a psihicului, consacrând noţiunile ce definesc cele trei instanţe: conştient, preconştient şi inconştient. Aici – şi în completare în Formulări asupra celor două principii de funcţionare mintală – va dezvolta ceea ce a rămas cunoscut drept „prima topică”, un model rezultat din observaţiile sale clinice.
Aşa cum a procedat de-a lungul întregii sale opere, Freud reia periodic şi revizuieşte (uneori radical) descoperirile sale anterioare, astfel că la începutul anilor ’20 are loc o cotitură în istoria psihanalizei, prin introducerea celei de-a doua topici în cadrul lucrării Eul şi Sinele . În noua sa concepţie, aparatul psihic este descris ca fiind format tot din trei instanţe: Sine, Eu şi Supraeu, dar acestea rezultând după criterii complet diferite faţă de cele din prima topică. Totodată modul de funcţionare este conceput după principii radical diferite.
Dacă din punctul de vedere al structurii – aşa cum este descrisă în a doua topică, drept rezultatul final al organizării instanţelor psihice – viziunea lui Freud este împărtăşită şi susţinută în mod explicit de Melanie Klein, nu acelaşi lucru se poate spune despre psihogeneza sa şi mai ales despre descrierea modului de funcţionare al aparatului psihic.
Una din diferenţele fundamentale între cei doi autori este dată de concepţia asupra primelor luni de viaţă, descrise de Freud ca un stadiu al „narcisismului primar”, în care psihicul nou-născutului încă nu este structurat, Sinele fiind instanţa din care se vor forma treptat celelalte două: Eul şi Supraeul. Această situaţie face ca relaţiile de obiect să nu fie posibile decât odată cu asimilarea principiului realităţii. Freud concepe Supraeul ca un rezultat al complexului Oedip, formându-se în perioada 3-5 ani.
Spre deosebire de această viziune, Klein afirmă existenţa unui Eu în stare incipientă încă de la naştere, care va mai parcurge un drum în procesul său de structurare, dar care este în măsură să aibă relaţii de obiect încă de la început. Aceeaşi afirmaţie o regăsim despre Supraeu, care se manifestă încă din primele luni de viaţă, dat fiind că – spre deosebire de Freud – Klein identifică şi faze pregenitale ale complexului Oedip.
În final, după stadiul falic, cei doi autori au o viziune comună asupra structurii aparatului psihic. Ceea ce nu se poate afirma şi despre modul de funcţionare al acestuia.
Interesul diferit în studierea acestei problematici şi mai ales activitatea clinică cu pacienţi de vârste diferite (adulţi vs. copii) au dus la evidenţierea de aspecte complet diferite de către cei doi. Dacă Freud, lucrând în special cu pacienţi adulţi, a pus accent pe rolul conflictului extern, privilegiind lucrul cu pacienţi nevrotici şi punând accent pe descrierea dinamicii libidinale, Klein a lucrat preponderent cu copii, ipostaziind în special conflictul intrapsihic şi scoţând în evidenţă pulsiunile agresive şi rolul lor în dezvoltarea psihică şi în patologia aferentă, mai ales în psihoze. Deşi aparent complet diferite, cele două viziuni sunt complementare şi se susţin reciproc în multe puncte, reconstituind un tablou unitar asupra genezei şi funcţionării psihice. Demonstrarea acestei ipoteze este şi scopul propus în cadrul acestei lucrări, pe parcursul căreia vom încerca să abordăm argumentele pro şi contra acestei concluzii.
Cap. I: Structura personalităţii
În descrierea structurii aparatului psihic, Freud a fost influenţat de pregătirea sa iniţială ca medic, şi a pornit de la cele mai simple elemente: neuronii. În lucrarea din 1895 „Proiect de psihologie ştiinţifică” , Freud încearcă să justifice ştiinţific – conform modelului ştiinţelor vremii – psihanaliza, şi pentru aceasta pleacă de la cele mai fundamentale cunoştinţe de neurologie cu scopul de-a ajunge la constatările clinice din practica sa cu pacienţii isterici.
Astfel, se distinge între două stări în care se poate afla neuronul: încărcat cu un impuls provenit de la o sursă (cathected), şi descărcat, după ce cantitatea de energie produsă de starea de excitare neuronală a părăsit neuronul în virtutea unei tendinţe naturale la descărcare (prima formulare a principiului inerţiei care va sta la baza viitorului principiu al constanţei). Preluând proprietatea iritabilităţii dintr-o anterioară substanţă protoplasmatică, neuronul reacţionează astfel faţă de orice stimul, având şi alternativa fugii din faţa lui (cu excepţia celor interni).
Descriind mai departe traseul cantităţii de excitaţie (Qή) instituie trei categorii de neuroni: φ, ψ şi ω, corespunzând fiecare unei structuri cu funcţii bine precizate. Astfel, prima categorie, φ, constituie stratul exterior de receptori neuronali, în contact cu realitatea externă, şi care au proprietatea de-a permite să treacă orice stimul, fără a păstra urma acestuia, fără a se modifica pentru a o reţine şi identifica ulterior. Următorul tip de neuroni, ψ, opun o rezistenţă la trecerea impulsului nervos, astfel încât sunt deformaţi de acesta în mod specific. Aceştia alcătuiesc substanţa nervoasă care îndeplineşte funcţia de memorie. Urma mnezică lăsată de fiecare impuls depinde de intensitatea şi de frecvenţa trecerii lui. Ultima categorie de neuroni, ω, sunt responsabili cu verificarea provenienţei semnalului – internă sau exterioară – pentru a putea deosebi între cele două realităţi: fantasmă şi percepţie. Ei fac posibilă proba realităţii prin asigurarea caracterului conştient al trăirilor.
În cadrul neuronilor de tip ψ, Freud diferenţiază două categorii: unii care sunt în permanenţă încărcaţi, şi care nu mai permit libera circulaţie a energiei nervoase, iar alţii – cea mai mare majoritate – care facilitează această circulaţie, având şi acea proprietatea de-a putea fi impregnaţi cu noi tipuri de informaţie. Reformulând, sunt stabilite două funcţii: cea de legare a energiei, şi cea de circulaţie liberă a acesteia. Prima corespunde proceselor secundare, iar cea de-a doua proceselor primare.
Cu aceasta, Freud descrie pentru prima oară ceea ce va denumi în cap. 14 (p. 322) Eu – o organizare de neuroni ψ care funcţionează după principiul plăcerii şi neplăcerii, ca răspuns la stimulările exercitate asupra lor. Ei sunt în stare continuă de legare pentru a putea depista imediat orice modificare în cantitatea de excitaţie şi a da un răspuns prin intermediul aparatului muscular. Devenind ulterior instanţa reprezentativă a întregii personalităţii, Eul este cel mai în contact cu lumea exterioară şi se opune – prin funcţia de legare – proceselor primare inconştiente. El este sediul percepţiei şi are sarcina testării realităţii, în timp ce restul neuronilor ψ sunt caracterizaţi de procesele primare, ei fiind sediul reprezentărilor şi ideilor şi funcţionând în sensul împlinirii (halucinatorii, dacă nu se poate în realitate) a dorinţelor şi apărării contra neplăcerii.
Este o primă schiţă care dă seamă de organizarea aparatului psihic, fără a contura şi numi clar viitoarele instanţe ce vor alcătui succesiv psihicul în cele două topici. Abia cinci ani mai târziu, în 1900, Freud sistematizează această eboşă în cap. VII din „Interpretarea viselor” , unde în subcapitolul B) Regresia (p. 531-627) descrie detaliat şi oferă trei desene care reprezintă prima topică a aparatului psihic.
Punctul de plecare îl constituie reprezentarea vizuală a împlinirii dorinţelor în cadrul visului, cu referire în special la dorinţele care nu pot fi împlinite în realitate. Preluând afirmaţia lui Fechner (p. 536) că scena pe care se defăşoară visele diferă de cea a reprezentărilor conştiente diurne, Freud remarcă echivalenţa în vis între timpul prezent şi cel al trăirii din vis, similar cu cea dintre halucinaţie şi reprezentările cu bază în realitate. Posibilitatea acestei auto-înşelări a psihicului este dată de inversarea sensului în care influxul de excitaţie străbate traseul nervos: în loc ca succesiunea să fie dinspre stimul (perceput în realitate) spre reprezentările din cadrul neuronilor ψ, aceste reprezentări sunt transformate (echivalate) ca percepţii (i.e. reale).
Schiţa de la p. 537 (v. Fig. 1) descrie cea mai simplă organizare a aparatului şi procesului psihic: de la percepţie (Pcpt) la reacţia prin intermediul aparatului muscular (M).
3). Freud afirmă: asociaţiile se bazează pe simultaneitatea stimulării şi pe similaritatea caracteristicilor (oricum, nu au un caracter „logic”, logica fiind produsul şi caracteristica formaţiunilor de neuroni conştiente, cele care astfel „leagă” conceptele de semnificaţii stabile şi uşor de „recuperat” din cadrul memoriei).
Conştiinţa apare în locul urmelor mnezice, spune Freud, evidenţiind excluderea reciprocă a celor două grupuri de neuroni: conştienţi şi inconştienţi, dar şi relaţia dintre aceştia.
Rezultatul din Interpretarea viselor este topica I, care consacră trei instanţe, în funcţie de caracterul (calităţile) lor: conştient (Cs), preconştient (Pcs) şi inconştient (Ics).
Conştiinţa are contact direct cu realitatea exterioară, iar Freud indică legătura acestei formaţiuni cu Eul, care are funcţia de testare a realităţii. Formaţiunile neuronale Cs sunt de tip φ, aflate la cele două capete ale circuitului energiei provenite de la stimul: intrare (componenta perceptivă) şi ieşire (aparatura musculară), ambele fiind sub controlul Eului, şi în afara controlului instanţei Ics. În fapt, cele două instanţe – conştiinţa şi cea preconştientă formează un tot notat de Freud Cs-Pcs, în baza modului lor de funcţionare împreună. Pcs, deşi are în componenţă neuroni de tip ψ, are capacitatea de-a putea fi accesibilă conştiinţei, spre deosebire de Ics, care nu poate ajunge în câmpul conştiinţei decât trecând prin Pcs.
Descrierea oferită în acest stadiu de Freud, este una sincronică, fără componenta psihogenetică. Nu se face referire la ordinea în care apar aceste instanţe, decât indirect, prin câteva analogii cu filogeneza materiei vii, respectiv cu apariţia diverselor funcţii în istoria evoluţiei organismelor.
O etapă intermediară, ce pregăteşte apariţia celei de-a doua topici, o constituie lucrarea „Dincolo de principiul plăcerii” din 1920. În fapt, odată cu 1920 au loc modificări radicale în gândirea psihanalitică a lui Freud, fiind un moment de referinţă din acest punct de vedere.
Astfel, în continuarea atribuirii principiului realităţii, respectiv capacitatea de-a amâna satisfacerea unor dorinţe, Eului i se asociază instinctele de autoconservare, în opoziţie cu pulsiunile libidinale, aferente Sinelui. Eul este descris ca putând să renunţe la o parte din tendinţele de satisfacere şi să tolereze un anumit timp neplăcerea, în vederea obţinerii unei satisfacţii considerate mai importante, dar pe o cale ocolită, acceptabilă din punct de vedere social. Încă din acest articol, Freud arată că o parte destul de mică a Eului ţine de preconştient, iar cea mai mare este inconştientă. Acesta este sursa mecanismelor de apărare ale Eului şi motivul principal pentru care topica I va suferi modificări radicale.
Tot acum se diferenţiază între instinctele Eului şi cele sexuale, primele corespunzând unei noii categorii conceptuale – pulsiunile morţii, iar cele din urmă pulsiunilor vieţii. De acum, opoziţia Cs-Pcs / Ics va deveni cea dintre aceste două noi categorii psihanalitice: pulsiunile de moarte şi cele de viaţă.
Cu aceste pregătiri, Freud introduce în 1923, în lucrarea „Eul şi Sinele” , cea de-a doua topică. El începe chiar prin a demonstra că prima diviziune a psihismului în inconştient, preconştient şi conştient nu mai este îndeajuns pentru a explica funcţionarea psihică, şi că este necesară o nouă viziune. Pornind de la rezistenţele pe care Eul le opune conştientizării în cursul curei, Freud introduce un nou model în trei instanţe psihice: Eul, Sinele şi Supraeul. Cele două modele nu se exclud unul pe celălalt, dimpotrivă, sunt complementare în sensul că descriu realitatea psihică din unghiuri diferite.
Freud defineşte cele trei instanţe arătând că ele au calitatea de-a fi atât conştiente cât şi inconştiente. Chiar dacă noţiunea de Eu mai fusese utilizată şi în texte anterioare acestuia, ea desemna persoana conştientă. Începând cu 1923, Eul este prezentat ca o instanţă „reglatoare” a fenomenelor psihice, care trebuie să găsească în permanenţă un echilibru între exigenţele Sinelui (rezervorul pulsiunilor), ale Supraeului (instanţa critică) şi cele ale realităţii exterioare. Tensiunile conflictuale inconştiente care se crează între Sine, Eu şi Supraeu, ale căror exigenţe sunt contradictorii, au o influenţă durabilă asupra formării personalităţii: aceasta este rezultanta forţelor respective în prezenţa şi în echilibrul lor dinamic.
Freud consideră că personalitatea unui individ şi caracterul său rezultă dintr-o succesiune de procese de identificare. În acest sens este descris complexul Oedip în forma sa completă, atât pozitivă – băiatul identificându-se cu tatăl şi fata cu mama sa – cât şi inversă – identificarea feminină a băiatului şi identificarea masculină a fetei – ţinând cont de bisexualitatea psihică a fiecărui individ.
Termenul Sine a fost folosit mai întâi de Nietzsche, apoi Groddeck l-a preluat în lucrarea publicată cu doar câteva săptămâni înaintea celei scrise de Freud, „Cartea Sinelui”. Deşi Freud a atribuit noţiunii de Sine o semnificaţie diferită de aceea pe care i-o atribuia Groddeck, totuşi el a recunoscut contribuţia pe care i-o datora discipolului său.
Totdată, prin „Eul şi Sinele” Freud abandonează planul biologic şi rămâne definitiv strict în plan psihanalitic. Pentru a prezenta noile caracteristici ale conceptului de „Eu”, el porneşte de la distincţia între conştient şi inconştient, dar precizează că noţiunea de inconştient poate fi abordată din două perspective: descriptiv şi dinamic. Din punct de vedere descriptiv, aceasta înseamnă că există reprezentări care nu sunt încă prezente în conştiinţă, dar care pot ajunge: se poate spune despre acestea că sunt „inconştiente” atâta vreme cât ele rămân în stare latentă. Dimpotrivă, din punct de vedere dinamic, există reprezentări care sunt „inconştiente” pentru că au fost refulate: acestea din urmă nu pot deveni conştiente pentru că există forţe care li se opun, numite rezistenţe, iar tehnica psihanalitică este un mijloc de a le face conştiente. Deci putem deosebi două tipuri de inconştient: un inconştient latent, care este inconştient din punct de vedere descriptiv şi corespunde preconştientului, şi un inconştient propriu-zis, care mai este numit şi inconştient dinamic, cel de care se ocupă psihanaliza.
La început, Freud considera că noţiunea de „Eu” desemna numai ceea ce era conştient. Dar curând, a realizat că Eul manifestă şi rezistenţe care îi sunt proprii faţă de conştientizarea refulatului. Astfel, a fost constrâns să considere că o parte a Eului era de asemenea inconştientă, în sens dinamic, şi că refulatul necesita un travaliu psihanalitic pentru a fi făcut conştient. El a reluat apoi ideea că inconştientul nu coincide cu refulatul; rămâne valabil faptul că refulatul este inconştient, dar întregul inconştient nu este doar ceea ce este refulat. În consecinţă, dacă raportul conştient-inconştient rămâne o articulare fundamentală în travaliul analitic, noţiunea de inconştient nu mai este suficientă pentru a descrie psihismul în ansamblul său.
A treia instanţă statuată de Freud este Supraeul, care – în contextul acestei lucrări – mai este numit şi Idealul Eului. Din inconştient mai provine o manifestare, respectiv sentimentul de culpabilitate inconştientă care se observă la mulţi nevrotici sub forma unui exces de autocritică şi de conştiinţă morală. Ipoteza proveninţei celor două instanţe, Eul şi Supraeul se bazează pe procesul de identificare, şi din acest punct de vedere, se pot distinge două tipuri de identificare. La începutul vieţii, după cum este descris în „Psihologia maselor şi analiza Eului” (1921), nu se poate face diferenţa între identificarea cu şi investirea de obiect, astfel că „a iubi obiectul” este echivalent cu „a fi obiectul”. Altfel spus, identificările primitive sunt nişte identificări narcisice în care obiectul sexual este introdus în Eu conform mecanismului de introiecţie melancolică, „ceea ce face posibilă concepţia conform căreia caracterul Eului rezultă din sedimentarea investirilor de obiect abandonate, că el conţine istoria acestor alegeri de obiect” (p. 241, op.cit). aceste prime identificări se comportă ca o instanţă pariculară în interiorul Eului, se opun Eului în calitate de Supraeu, sau Ideal al Eului. Atunci când Eul a devenit mai puternic, se instastalează o formă mai evoluată de identificare, şi devine capabil să-şi abandoneze scopurile sexuale şi să investească obiectele oedipiene cu un libido narcisic sublimat, identificându-se, totodată, cu unele trăsături ale personalităţii lor: „Când Eul adoptă trăsăturile obiectului, se impune pe el ca obiect de iubire Sinelui, ca să ne exprimăm aşa, şi caută să înlocuiască ceea ce a pierdut spunându-i: ‹‹Poţi să mă iubeşti şi pe mine, uite ce bine semăn cu obiectul.›› (p. 242, op.cit.)
Aşa cum arată Jean-Michel Quinodoz, în lucrarea sa „Citindu-l pe Freud” , părintele psihanalizei constată că Idealul Eului nu este format doar din identificările cu părinţii, ci este totodată şi rezultatul identificărilor cu interdicţiile parentale, care se opun realizării dorinţelor incestuoase oedipiene. Astfel că Supraeul prezintă, din acest punct de vedere, o dublă faţă în relaţie cu Eul, pe de o parte încurajându-l: „Trebuie să fii aşa (ca tatăl).”, şi pe de alta îi opune o interdicţie: „Nu ai dreptul să fi aşa (ca tatăl), adică nu ai dreptul să faci tot ce face el; anumite lucruri îi sunt rezervate.” Toate acestea arată Idealul Eului ca moştenitor al complexului Oedip. Din existenţa unui Ideal al Eului care impune cele mai înalte exigenţe fiinţei umane decurg în mod natural sentimentul religios, conştiinţa morală individuală şi sentimentele sociale. Astfel, sentimentul religios se află în centrul oricărei religii: „Atunci când Eul se compară cu idealul său, judecata avută asupra propriei insuficienţe generează sentimentul de umilinţă religioasă pe care credinciosul îl invocă în fervoarea sa nostalgică.” În ceea ce priveşte conştiinţa morală, Freud consideră că aceasta rezultă din interiorizarea ordinelor şi interdicţiilor provenind de la învăţători şi autorităţi, iar tensiunea dintre exigenţele conştiinţei morale astfel rezultate şi realizările Eului sunt resimţite ca „sentiment de culpabilitate”. În final Freud concluzionează că „sentimentele sociale au la bază identificarea cu alţii pe baza unui ideal comun.”
Referitor la geneza acestor formaţiuni ale aparatului psihic, Freud menţionează că este uşor de remarcat că Eul este acea parte din Sine care a fost modificată de influenţa directă a lumii exterioare prin intermediul percepţiei-conştiinţă; într-un fel, este o extensie a suprafeţei de diferenţiere. Mai mult, Eul caută să impună influenţele realităţii exterioare asupra Sinelui şi tendinţelor acestuia, şi se străduieşte să înlocuiască principiul plăcerii cu cel al realităţii. Eul reprezintă ceea ce am putea numi raţiunea şi bunul simţ, în timp ce Sinele reprezintă pasiunea.
În schema care însoţeşte acest text (Fig. 4), Freud arată originea comună a Eului şi a Sinelui în laturile inconştiente ale acestora, şi faptul că Eul acoperă Sinele doar în partea care reprezintă sitemul percepţiei. Conţinuturile refulate de Eu sunt, astfel, nevoite să comunice cu acesta prin intermediul Sinelui şi să negocieze posibilitatea accesului la conştiinţă (şi, implicit, la motilitate, respectiv, la satisfacere în realitate). Din desen remarcăm şi că auzul are un rol important, ulterior Freud arătând rolul major al acestuia în formarea Supraeului (mai ales în ce priveşte funcţia critică şi de interdicţie a acestuia).
Fig. 4
Dacă în privinţa rezultatului acestei psihogeneze, între Freud şi Melanie Klein nu este nici o diferenţă, nu acelaşi lucru se poate afirma despre diacronia procesului.
Melanie Klein propune două etape în formarea instanţelor personalităţii descrise de Freud, numindu-le „poziţii”, în ideea că ele sunt modalităţi de organizare şi funcţionare a aparatului psihic ce pot fi reluate şi după depăşirea acestor stadii primitive de organizare, în condiţiile unor dificultăţi ce împiedică funcţionarea normală şi facilitează regresia. O altă diferenţă fundamentală este accentul pus pe lumea obiectelor interne şi pe relaţiile de obiect – ale Eului cu obiectele sale, dar şi între obiecte.
Cea mai timpurie dintre aceste etape de organizare este poziţia paranoid-schizoidă, numită astfel, după conţinutul angoaselor şi tipul mecanismelor de apărare utilizate. În această perioadă Eul şi obiectele interne sunt clivate şi fragmentate, iar sarcina principală este agregarea unui nucleu de obiecte parţiale bune în jurul căruia va lua naştere viitorul Eu. În poziţia depresivă, următoarea etapă psihogenetică, Eul are în centrul său un obiect bun care îi permite să funcţioneze mai integrat. Acest obiect bun poate fi vătămat sau mort şi se află în relaţie cu celelalte obiecte care populează lumea internă şi pe cea externă. Această structură mai integrată formează şi limite mai consistente ale Eului şi un sentiment mai realist şi mai stabil al identităţii şi al conţinutului sinelui.
Această perspectivă contrazice destul de puţin pe cea descrisă de Freud, diferenţa fiind dată mai degrabă de accentul pus pe aspecte diferite. Narcisismul primar al Eului freudian se suprapune pe poziţia paranoid-schizoidă kleiniană, dar sunt descrise mai mult aspectele intrapsihice, cvasi-autistice, în care investirea priveşte exclusiv propriul corp, în timp ce la Klein sinele (self desemnând nediferenţiat Eul şi Sinele) pare în relaţie cu lumea exterioară încă de la început, devansând un anumit mod de funcţionare.
Se poate spune că cele două perspective descriu mai degrabă aspecte diferite ale aceleiaşi realităţi decât două structuri diferite, mai ales în condiţiile în care Klein a accentuat explicit susţinerea teoriei lui Freud şi a ţinut să afirme de fiecare dată că rămâne fidelă şi nu va contrazice în nici un mod cele descoperite de el.
Cap. II: Etapele dezvoltării aparatului psihic
Apariţia instanţelor
Aşa cum descrie în cea de-a doua topică, Freud consideră că, iniţial, psihicul este format doar din Sine, din acesta luând naştere ulterior celelalte două instanţe – Eul şi Supraeul. Originea comună a celor trei instanţe este regăsită în faptul că atât Eul cât şi Supraeul au conţinuturi inconştiente, respectiv mecanismele de apărare – cele ale Eului împotriva pulsiunilor Sinelui, şi cele ale Supraeului împotriva tendinţelor Eului şi revendicărilor Sinelui. Diferenţierea este impusă de modul de funcţionare, de rolurile şi atributele celor trei substructuri.
Iniţial, relaţia nou-născutului cu lumea exterioară nu diferă foarte mult de perioada intrauterină, când manifestările sale erau preponderent pasive, iar schimburile cu mediul se reduceau în principal la hrănire şi respiraţie. Somnul, care ocupă cea mai mare parte din timpul nou-născutului, reproduce întrucâtva condiţiile de existenţă din timpul sarcinii: relaţii minime cu lumea exterioară, raportare la propriul corp şi începutul semnificării psihice a experienţelor corporale. Tocmai absenţa simbolizării obiectelor din mediul extern face ca singurele repere să fie efectele trăite corporal ale acţiunilor mamei în timpul îngrijirilor acordate nou-născutului. Un efort de-a imagina această lume ne duce la ideea unui registru foarte redus de semnificaţii, respectiv la plăcere şi neplăcere în sensul de confort şi disconfort, totul raportat la felul în care corpul trăieşte acţiunile la care este supus. Este modul în care funcţionează inconştientul şi care va rămâne valabil şi mai târziu pentru Sine. Energia primară, nelegată (prin intermediul semnificaţiilor) circulă liber şi are acces direct în această perioadă la aparatul muscular; nou-născutul reacţionează la ceea ce i se întâmplă fără a-şi limita conduita în funcţie de reguli ce vor fi asimilate mai târziu, şi mai ales fără un orizont temporal. Trăirea are loc exclusiv în registrul prezentului şi al nevoilor de moment. Acestea trebuie satisfăcute în momentul în care apar, fără a suporta întârzierea.
Apariţia Eului este datorată utilizării mecanismelor introiecţiei şi proiecţiei, fapt ce populează treptat în baza experienţei lumea internă a nou-născutului. Experienţele şi persoanele cu care intră în contact, în special mama, sunt internalizate cu trăsăturile care sunt percepute despre ele în baza primelor experienţe de viaţă. Ele devin repere ce vor asigura funcţionarea din ce în ce mai autonomă a persoanei şi vor forma instanţa reprezentativă a acesteia: Eul.
Freud afirmă că apariţia Eului are loc printr-un proces de diferenţiere, sub influenţa acţiunilor realităţii exterioare asupra zonelor de la suprafaţă ale Sinelui, cele cu care acesta vine în contact cu lumea, acest proces determinând modificarea proprietăţilor şi modului de funcţionare al acestei cruste. Freud compară structura ce ia naştere cu poziţionarea albuşului unui ou deasupra gălbenuşului. Chiar reprezentarea grafică sugerează disproporţia dintre cele două structuri, între care Sinele şi – implicit – inconştientul constituie cea mai mare parte din structura aparatului psihic.
Dată fiind poziţia în contact cu lumea exterioară a Eului şi ca unic factor decizional în privinţa aparatului muscular, acesta se vede pus în situaţia de-a intermedia între tendinţele Sinelui ce solicită satisfacerea conform vechiului principiu al plăcerii – aici şi acum – şi limitele impuse de principiul realităţii: respectarea posibilităţilor fizice de satisfacere.
Dar, situaţia Eului este şi mai mult îngreunată de cea de-a treia instanţă: Supraeul. Treptat, odată cu internalizarea obiectelor şi constituirea de imagini interne ale persoanelor cu care vine în contact, nou-născutul preia şi multe din atributele acestor obiecte, inclusiv principii de funcţionare care nu ţin cont de nevoile imediate ale Sinelui. Acestea se vor impune ca necesare, odată cu integrarea crescândă a Eului şi cu acceptarea realităţii, în condiţiile în care experienţa va dovedi că amânarea satisfacerii unor nevoi (şi a obţinerii unor plăceri) merită prin faptul că doar aşa pot fi obţinute satisfacţii mai mari, şi – implicit – satisfacerea unor nevoi superioare.
Supraeul ia naştere ca figuri parentale internalizate, în urma declinului complexului oedipal, aşa cum este descris în capitolul referitor la această perioadă. El este instanţa ce va impune Eului limite suplimentare în satisfacerea nevoilor Sinelui, pentru a corespunde modelelor internalizate şi pentru a păstra iubirea de care copilul are nevoie din partea părinţilor săi.
Dacă Sinele nu are alt scop decât satisfacerea nevoilor, iar Eul încearcă să medieze între Sine, Supraeu şi lumea exterioară (având şi el propriile scopuri sub forma motivelor), Supraeul are rolul de observare continuă Eului şi de critică a ceea ce consideră inacceptabil din comportamentul acestuia, dar constituie, totodată, şi un ideal către care va tinde în permanenţă Eul.
Modalitatea în care iau naştere toate aceste instanţe şi relaţiile ce se stabilesc între ele sunt descrise în continuare.
Stadiul oral
Freud a periodizat psihogeneza în mai multe stadii de dezvoltare, denumindu-le în funcţie de relaţiile predominante din acea perioadă între copil şi mediul său, mai precis de acele părţi ale corpului care sunt implicate preponderent în aceste relaţii, constituind sursa principală de excitaţie în perioada respectivă.
Primul stadiu de dezvoltare este cel oral, denumit astfel pentru că zona orală este principala sursă de satisfacţie, stimulată în schimburile nou-născutului cu mediul. Organizarea în stadii de dezvoltare, sau stadii libidinale, implică o anumită organizare libidinală sub primatul unei zone erogene şi o anumită modalitate de relaţie cu obiectul. În stadiul oral, caracteristic primului an de viaţă, pulsiunile sexuale sunt satisfăcute prin anaclisis, în raport cu funcţia alimentară. Aceasta înseamnă că stimularea zonei bucale în timpul hrănirii generează plăcere şi investeşte această parte a corpului ca sursă de satisfacţie principală. Treptat, această plăcere devine autonomă, copilul învăţând să-şi stimuleze singur zona orală prin acţiunea suptului, ceea ce asigură în continuare plăcerea, fără a mai fi legată de actul hrănirii.
Trăirea de satisfacţie din această perioadă, constituie un prototip ce va genera păstrarea acestei plăceri şi dincolo de stadiul oral, determinând uneori fixaţii puternice faţă de această zonă, faţă de obiectul libidinal din această perioadă şi faţă de tipul relaţiilor de obiect. Scopul relaţiilor de obiect din acest stadiu, preluat de la funcţia alimentară, este încorporarea. A mânca sau a fi mâncat, a lua înăuntru sau a da afară, a proiecta, sunt tipuri de relaţii ce domină raportul Eului din această perioadă cu lumea externă. De aceea mecanismele principale care acţionează sunt introiecţia şi proiecţia, acestea ajutând la crearea treptată a realităţii interne.
Ca stadiu pregenital, stadiul oral este caracterizat de o sexualitate perversă ca scop şi polimorfă ca localizare a zonelor erogene. Freud arată în „Trei eseuri asupra teoriei sexuale” (1905) că adevărata origine a perversiunilor din sexualitatea adultă nu este rezultatul unei degenerări, aşa cum se credea până atunci, ci îşi află originea în copilărie. Abordând diverse forme ale devierilor sexuale – homosexualitatea, pedofilia, zoofilia – el arată că alegerea de obiect sexual are loc încă din prima copilărie, iar pe baza predispoziţiei universale bisexuale, tendinţele masculine şi cele feminine determină această alegere funcţie de predominanţa lor. Deviaţiile în raport cu scopul sexual sunt legate de descompunerea pulsiunii în „pulsiuni parţiale”, acestea având ca sursă de excitaţie o anumită zonă erogenă. Felaţia sau cunilingus, ca perversiuni ale scopului sexual, îşi au originea în stadiul oral, în care zona bucală este principala sursă de satisfacţie. Polimorfismul zonelor erogene nu presupune o exclusivitate, o limitare a excitaţiei în aria unei singure zone; întregul corp constituie o sursă de excitaţie, dar, în diferite etape de dezvoltare, predomină anumite zone. În final, sexualitatea adultă va uni şi va subordona ca scop pulsiunile parţiale (şi, implicit, diversele zone erogene) primatului şi maturităţii genitale.
Caracteristic primului an de viaţă, stadiul oral a fost sub-împărţit de Karl Abraham în două etape: etapa suptului (stadiul oral precoce) şi cea a muşcatului (stadiul sadic-oral). Diferenţele sunt date de modul în care pulsiunile agresive sunt legate de cele libidinale, sau are loc o dezintricare a acestora. Cele două mecanisme de apărare principale – introiecţia şi proiecţia – vizează păstrarea de obiecte bune (rezultatul experienţelor resimţite ca fiind satisfăcătoare) şi expulzarea celor rele, vătămătoare, astfel încât nucleul Eului se va constitui în jurul acestor prime experienţe de viaţă, în principal al relaţiei duale mamă – nou-născut. Deşi Freud nu a lucrat direct cu copii mici, observaţiile şi inferenţele realizate din practica cu adulţii au fost confirmate pe deplin ulterior, atât de Klein, cât şi de alţii: D.W. Winnicott dezvoltă şi detaliază rolul funcţiei materne din această perioadă, şi al mediului în general, ca factor activ în cadrul constituirii psihismului.
Tot în această etapă are loc trecerea de la relaţia de obiect parţial la cea de obiect total.
Freud descrie „figura copilului care suge la sânul mamei” ca fiind modelul oricărei relaţii de iubire. Şi vorbeşte despre asta ca fiind „primul raport sexual şi cel mai important dintre toate”. El evocă astfel o relaţie de obiect parţial precoce, sânul matern fiind luat de către bebeluş ca substitut al mamei. După aceea, descrie modul în care bebeluşul, după ce a renunţat la sân, descoperă persoana mamei în totalitatea sa: în opinia sa, „această trecere se efectuează la epoca la care devine posibil pentru copil să îşi formeze o reprezentare globală a persoanei căreia îi aparţinea organul care îi procura satisfacţia”. Teoria relaţiilor de obiect va fi pe deplin dezvoltată de Douglas Firbairn şi de şcoala relaţiilor de obiect, confirmând şi amplificând primele constatări ale lui Freud.
Din punct de vedere al patologiei legate de stadiul oral, putem afirma că aceasta se datorează fixaţiilor produse de excesul de satisfacţie, sau, dimpotrivă, experienţelor traumatice. Prea mult sau prea puţin sunt situaţii echivalente ca factori cu potenţial patogen. Dificultăţile majore în dezvoltarea psihică sunt date de trecerea de la un stadiu la altul, de renunţarea la un tip de relaţii de obiect, la o anumită zonă erogenă, pentru a institui noi modalităţi de relaţie şi a activa noi tipuri şi surse de satisfacere. În cazul în care plăcerea produsă în cadrul stadiului oral este deosebit de mare (satisfacerea tuturor nevoilor fără a interveni vreun motiv de frustrare, de întârziere în această satisfacere), această legătură devine greu de rupt, desprinderea de obiectul-sursă de plăcere devine traumatizantă, şi – ulterior – în stadii mai avansate, acesta va constitui un loc de refugiu, prin fixaţia constituită în această perioadă, ori de câte ori copilul sau viitorul adult va întâmpina o dificultate în evoluţia sa. Astfel se pot constitui inclusiv trăsături caracteriale, întreaga personalitate fiind marcată de tipul de relaţie din acest stadiu: tendinţe ca bulimia, anorexia, tulburările alimentare în general sau adicţiile la o substanţă, satisfacţia de-a vorbi sau mutismul electiv – toate acestea sunt legate de modul în care copilul mic a traversat stadiul oral.
Dificultăţile de tipul privaţiunilor determină la rândul lor un alt tip de fixaţii, împiedicând trecerea la următorul stadiu până la constituirea unui nucleu în jurul unui obiect suficient de bun şi de rezistent pentru a face faţă unor noi frustrări. Dacă stadiul oral este caracterizat iniţial prin starea de nestructurare şi tendinţe de integrare, evoluţia ulterioară are ca scop o stare mai structurată, mai organizată, adesea având loc o oscilaţie şi regresii temporare datorate la o stare destructurată, şi însoţită de trăiri angoasante la adresa existenţei obiectului sau chiar a existenţei fizice a bebeluşului. De aceea în acest stadiu îşi au originea nucleele psihotice care pot genera tulburări severe în cazul unei evoluţii ulterioare în condiţii nefavorabile. Aşa cum copilul mic nu poate fi considerat pervers sexual, aceasta fiind starea sa normală de evoluţie psihosexuală, tot aşa el nu poate fi privit ca un psihotic, dat fiind că mecanismele de apărare şi relaţiile de acest tip sunt singurele posibile în acestă etapă de dezvoltare.
Putem afirma că stadiul oral constituie începutul unui lung proces de structurare şi maturizare psihogenetică, fiind caracterizat de evenimente cruciale în istoria individului, şi care determină evoluţia acestuia ulterioară, modul său de parcurgere având ecouri pe termen lung în întreaga viaţă a viitorului adult.
Dacă bebeluşul a beneficiat de o „mamă suficient de bună” după expresia lui Winnicott, iar istoria sa de viaţă nu este marcată de evenimente traumatizante, atunci există şansele unei treceri cu succes la etapa următoare de dezvoltare, la stadiul anal.
Stadiul anal
Catacteristic vârstei de 2-4 ani, stadiul anal presupune organizarea libidinală sub primatul zonei erogene anale. Relaţiile de obiect sunt impregnate cu semnificaţii legate de actul defecaţiei: expulzarea şi retenţia. Erogenizarea zonei anale este legată de parcurgerea de către copil a etapei de însuşire a aptitudinilor de curăţenie corporală. Eforturile impuse de părinţi în direcţia disciplinei sfincteriene determină o puternică investire a mucoasei anale, aceasta devenind sursa plăcerilor sau a neplăcerilor, iar materiile fecale capătă o valoare simbolică în registrul polarităţii „a da / a primi”. Freud remarcă echivalenţa care se constituie în acest stadiu: „fecale – cadou – bani”, fapt care mai târziu se poate remarca în viaţa adultului în cadrul trăsăturilor de caracter: ordine, spirit de economie, încăpăţânare.
Polaritatea „activitate / pasivitate”, caracteristică acestui stadiu este legată de eforturile copilului de control al musculaturii, iar în registrul pulsional, al rezultatului acestor eforturi, de apariţia tendinţelor sadice şi masochiste. Freud echivalează, astfel, activitatea cu sadismul şi pasivitatea cu erotismul anal şi atribuie fiecăreia din pulsiunile parţiale corespunzătoare o sursă distinctă: musculatura pentru pulsiunea de dominaţie şi, respectiv, mucoasa anală.
În 1924, Karl Abraham a propus diferenţierea a două faze în cadrul stadiului sadic-anal, definind în fiecare dintre faze două tipuri de comportament opuse în raport cu obiectul. În prima fază, erotismul anal este legat de evacuare, iar pulsiunea sadică de distrugerea obiectului; în faza a doua, erotismul anal este legat de retenţie, iar pulsiunea sadică de controlul posesiv. Pentru Abraham, trecerea de la o fază la alta reprezintă un pas decisiv în direcţia iubirii obiectului, cum o indică faptul că linia de clivaj dintre regresiile nevrotice şi psihotice trece prin aceste două faze. Sadismul, bipolar prin natură – deoarece el vizează un scop contradictoriu, şi anume distrugerea obiectului şi menţinerea sa prin dominare – îşi află corespondenţa privilegiată în funcţionarea bifazică a sfincterului anal (evacuare-retenţie) şi în controlul acestuia.
De parcurgerea cu succes sau mai dificilă a stadiului anal sunt legate patologii precum nevroza obsesională, paranoia, sau perversiuni ca alegerea de obiect homosexuală sau sado-masochismul.
Toate acestea sunt în legătură cu opoziţia dintre iubire şi ură, şi de apariţia ambivalenţei în viaţa afectivă a copilului mic. Lupta şi raportul de forţe între cele două tendinţe determină diverse coloraturi şi tendinţe afective. Odată cu trecerea la relaţiile de obiect întreg, când copilul îşi poate reprezenta obiectul afecţiunii sale ca fiind concomitent sursa plăcerilor, dar şi a frustrărilor, cele două tendinţe contrarii îşi dispută întâietatea, rezultatul fiind stabilit de rezistenţa obiectului intern bun constituit în stadiul oral la atacurile agresivităţii şi legarea pulsiunilor agresive de către cele libidinale.
Tipul mecanismelor puse în acţiune în acest stadiu determină şi caracteristici ale modului de manifestare afectivă a copilului (de ex. ritualuri înainte de culcare, alternanţa rapidă între stări afective opuse), dar şi din viaţa adultului (lupta pentru putere şi tendinţa la a controla, ambivalenţa şi dificultatea alegerilor, trăsăturile sadice sau masochiste). Trăsături de caracter, precum conştiinciozitatea sau curăţenia corporală sunt rezultatul sublimării eroticii anale.
În acest stadiu, copilul mic are de îndeplinit o sarcină dificilă, odată cu înţărcarea şi ieşirea din dualitatea constituită cu mama sa în primul an de viaţă: sentimentele de furie şi ură faţă de frustrările provocate de dispariţia sânului ca sursă de satisfacere provoacă o mişcare de îndepărtare de mamă şi apropiere de tată, care se constituie mai concret ca figură în viaţa sa, dar şi menţinerea relaţiei cu mama, care continuă să rămână principala persoană de relaţie şi faţă de care trebuie să împace sentimentele de ambivalenţă. Iniţial, aceste curente se manifestă alternativ, ca treceri succesive de la o poziţie la alta, până ce sunt integrate şi se dezvoltă o relaţie mai matură, în care diferitele aspecte resimţite ca bune şi rele ale obiectului sunt acceptate şi copilul reuşeşte să-şi tolereze (cu ajutorul adultului) propriile tendinţe distructive la adresa obiectului.
Această primă schimbare de obiect va influenţa într-o anumită măsură şi viitoarele alegeri, preponderenţa poziţiilor activ sau pasiv având un rol hotărâtor în constituirea obiectului sexual şi a tipului de relaţie sexuală preferat. Deşi, la începutul scrierilor sale complexul Oedip este situat cronologic în jurul perioadei 3-4 la 6-7 ani, Freud va aduce corecţii acestei periodizări, arătând că elemente precursoare apar încă din acest stadiu, iar această primă mişcare de trecere de la afecţiunea pentru mamă la preferinţa tatălui constituie parte integrantă din procesul triangularizării.
Stadiul falic
Consecutiv stadiului anal, stadiul falic acoperă perioada între 4 şi 6/7 ani. Deşi presupune organizarea libidinală în jurul zonei erogene genitale, cunoaşte un singur organ genital: falusul, iar opoziţia nu este între penis şi vagin, ci între falic şi castrat. Freud afirmă că fetiţa ingnoră vaginul, interesul său fiind concentrat asupra clitorisului, care este echivalat cu penisul băiatului.
Organizarea falică ocupă un loc central în teoria psihanalitică, dat fiind că este corelativă complexului de castrare la apogeu şi determină poziţia şi rezolvarea complexului Oedip. Alternativa care se oferă subiectului în acestă fază se pune în aceşti termeni: a avea falus sau a fi castrat. Aici opoziţia nu se manifestă între doi termeni desemnând realităţi anatomice, ci între prezenţa şi absenţa unui singur termen. Freud, în „Transformările pulsiunii, în particular ale erotismului anal” (1917), demonstrează în ce mod organul masculin se înscrie într-o serie de termeni substituibili unii altora în „ecuaţii simbolice” (penis = fecale = copil = cadou, etc.), termeni al căror caracter comun este de a fi detaşabili de subiect şi susceptibili de a circula de la o persoană la alta.
Copilul acordă penisului un rol major, ca simbol, în măsura în care absenţa sau prezenţa lui transformă o diferenţă anatomică în criteriu major de clasificare a fiinţelor umane. Atribuirea sau acceptarea lipsei falusului este rezultatul unu proces prin care copilul îşi asumă (sau eşuează în acest proces) propriul sex. Băiatul se descoperă posesorul acestui atribut preţios şi râvnit, ceea ce constituie totodată motiv de mândrie şi de îngrijorare (dată fiind calitatea de-a putea fi detaşabil, respectiv de a fi pierdut). Fetiţa constată că – în cel mai bun caz – echivalentul feminin, clitorisul, se prezintă cu mult sub dimensiunile penisului băiatului, ceea ce poate duce fie la speranţa că – la fel ca multe alte părţi anatomice în această perioadă – cu timpul va creşte la fel de mare, fie va renunţa la această speranţă, căutând, în schimb obţinerea lui de la cel care îl posedă, respectiv de la tată. Acestea sunt rădăcinile „invidiei de penis” statuate de Freud ca fiind caracteristică femeilor şi care va marca într-o măsură mai mare sau mai mică sexualitatea viitoarei femei adulte, dar şi unele trăsături de personalitate.
A avea sau nu falus, dincolo de aspectul posesiei, semnifică mai degrabă calităţi asociate cu activismul (a penetra) în opoziţie cu pasivitatea (a fi penetrat, a primi un falus). Este o primă schiţă pe care se va constitui treptat masculinitatea şi feminitatea ulterioare. Pentru fetiţă, trecerea de la constatarea absenţei falusului la dorinţa de-a primi unul şi apoi la aceea de a avea un copil de la tată, constituie reperele pe drumul constituirii sexualităţii mature şi a asumării condiţiei feminităţii. Adesea, dificultăţile în acest proces se soldează cu cantonări în perioadele iniţiale, în care incapacitatea de-a renunţa la ideea de-a avea un falus propriu determină conduite proprii sexului opus şi alegeri de obiect în consecinţă.
Nici pentru băiat situaţia nu este una simplă; posesia falusului nu implică şi satisfacţiile provenind din utilizarea lui: pericolul castrării determină renunţarea la obiectul matern ca obiect de investiţie libidinală şi căutarea unui substitut care elimină pericolul prezentat de rivalul oedipian.
O activitate cu relevanţă din ce în ce mai mare în viaţa copilului în acest stadiu o constituie masturbarea. Importanţa acordată penisului şi clitorisului ca surse de obţinere a satisfacţiei provine şi din situaţia specifică ce limitează relaţiile erotice la autoerotism. Direcţia evoluţiei băiatului diferă, din acest punct de vedere de cea a fetei, renunţarea la activitatea masturbatorie datorându-se unor motive diferite: în timp ce băiatul se teme de posibilitatea pedepsirii unui astfel de act interzis, prin transformarea în realitate a ameninţărilor părinţilor (sub diferite forme) cu castrarea, fata va tinde spre obţinerea unui penis sau a echivalentului acestuia (păpuşă, copil) îndreptându-şi atenţia către potenţialii deţinători de penis care ar fi vizaţi de această mişcare, şi în special tatăl.
Dificultăţile dezvoltării psiho-afective din această perioadă sunt legate de fixaţiile faţă de poziţia oedipală şi de incapacitatea rezolvării complexului Oedip, cu persistenţa în cadrul triunghiului format de copil şi cuplul parental. Tocmai extinderea lumii copilului odată cu mersul la creşă şi la grădiniţă este ocazia care oferă alternative la obiectele princeps şi posibilitatea alegerii de obiecte-substitut pentru a depăşi complexul şi a aborda o nouă etapă în evoluţia spre autonomie.
Complexul Oedip
Sigmund Freud a statuat complexul Oedip ca nucleu al nevrozelor şi una din cele mai importante sarcini pe care le are de rezolvat copilul în istoria sa psihogenetică.
O primă remarcă necesară este că organizarea sexuală falică îndreaptă atenţia copiilor de ambele sexe asupra zonei genitale, excitaţia acesteia fiind legată de Freud în mod direct de activitatea masturbatorie, chiar înainte de-a asocia un conţinut fantasmatic referitor la obiectul dorinţelor lor. Evenimentul care declanşează diferenţele în evoluţia fetei faţă de băiat este observarea penisului la acesta din urmă, respectiv constatarea absenţei sale la fată.
Băiatul este mai întâi neîncrezător, sau nu dă prea mare importanţă acestei descoperiri, dar, acceptă relativ uşor diferenţa constatată, dat fiind aspectul gratulării narcisice, fapt ce poate determina două reacţii, regăsite ulterior în atitudinea viitorului adult: fie dispreţ faţă de cineva care are mai puţin decât el, fie groază faţă de femeia „mutilată”, „castrată”. Această diferenţă de reacţii ar putea fi determinată de succesul cu care au fost parcurse etapele anterioare de dezvoltare: dacă Eul este suficient de integrat, pentru a face faţă angoasei rezultată din fantasma că i s-ar putea întâmpla şi lui un asemenea lucru, atunci accentul este pus pe afirmarea propriei superiorităţi, rezultând prima atitudine, de dispreţ. Dacă asprimea Supraeului îl copleşeşte, atunci reacţia este de preocupare faţă de posibila ameninţare la adresa propriului penis, şi groază la vederea „realizării” propriilor fantasme.
Pentru fată, descoperirea diferenţei între sexe este în primul rând o rană narcisică. Dat fiind că penisul încă nu are atribuit un rol sexual, lucrurile rămân în registrul logicii „El are, eu nu am”, iar continuarea „…şi îmi doresc să am şi eu”, este răspunzătoare de apariţia „invidiei de penis”. O primă soluţie invocată este speranţa de-a-i creşte cu timpul şi ei, iar dacă trauma este resimţită ca fiind prea dureroasă, ea poate activa mecanisme de apărare precum negarea, fiind refuzată acceptarea realităţii. Este cauza a ceea ce Freud numeşte „complexul de masculinitate”, şi care determină un comportament determinat de convingerea fetei că şi ea posedă propriul penis.
Începând din acest moment, drumurile celor două sexe se separă: la băiat este declanşat declinul complexului Oedip, eveniment care la fată abia acum este amorsat. Freud constată ordinea diferită în care se succed complexul Oedip şi complexul castrării, precum şi rolurile diferite ale acestora în derularea evenimentelor: „În timp ce complexul Oedip al băiatului piere din cauza complexului de castrare, cel al fetei va fi înlesnit şi prefaţat de complexul de castrare.”
Freud afirmă în mod repetat că nu se cunosc prea multe despre pre-istoria complexului Oedip, dar atrage atenţia asupra influenţei complexului castrării asupra impactului, trăirilor şi mecanismelor angrenate de complexul Oedip. Semnificaţia ameninţărilor adultului asupra integrităţii falice a micului băiat cu referire la activitatea masturbatorie, este determinată après coup în urma perceperii absenţei penisului la fată, ca posibilitate reală a castrării, reacţia fiind influenţată de experienţe anterioare de separare, cum ar fi înţărcarea sau trecerea de la poziţia paranoid-schizoidă la cea depresivă. Angoasa de separare primordială (a naşterii) şi istoria celorlalte separări vor determina intensitatea şi semnificaţiile complexului castrării pentru ambele sexe. Teama de consecinţele separării, respectiv, pericolul pierderii Obiectului, va angaja mecanisme de apărare ca dezinvestirea Obiectului şi a legăturii obiectale şi căutarea unui substitut, fie obiectal, fie prin sublimare.
Cele două posibilităţi de rezolvare pentru băiat implică fiecare un pericol: în cazul complexului normal se instalează pericolul pierderii penisului dacă copilul persistă în eforturile sale de cucerire a mamei şi de înlăturare a tatălui. În cazul complexului inversat, pierderea este deja acceptată, astfel încât cea mai frecvent aleasă soluţie este renunţarea la legătura obiectală primară, în scopul căutării unui Obiect substitutiv, concomitent cu desexualizarea relaţiei de obiect, demers ce salvează pericolul narcisic invocat de complexul castrării. Freud face legătura între această anulare a funcţiei organului genital şi instalarea perioadei de latenţă, eşecul însemnând perpetuarea tendinţelor oedipale în cadrul Supraeului, cu consecinţe patogene ulterioare de lungă durată.
În cazul rezolvării normale a complexului Oedip, băiatul investeşte în obiectele abandonate şi înlocuite prin identificare, aceasta fiind calea prin care se naşte Supraeul. În cazul eşecului, sunt introiectate doar Supraeurile părinţilor, nu aceştia ca obiecte totale, rezultând un Supraeu deosebit de sever, tiranic. Acesta poate fi răspunzător de viitoarele eşecuri în dezvoltarea copilului şi a adultului. Un aspect conex care ilustrază modul de auto-sabotare îl constituie clasicul refuz al succesului, în care individul pare să facă deliberat totul pentru a evita succesul. Este rezultatul semnificaţiei incestuoase a satisfacţiei în general.
În cazul fetei, debutul evenimentelor este unul brusc, o dată cu acceptarea lipsei penisului. Complexul castrării declanşează demersurile ce vor duce la o îndelungată preocupare pentru relaţia oedipală – directă sau inversată. Recunoaşterea rănii narcisice poate genera un sentiment de inferioritate, complementar cu atitudinea de dispreţ a băiatului. Soluţia princeps este evocată de Freud în ambele articole ca fiind o „alunecare de-a lungul unei ecuaţii simbolice” de la penis către copil, cele două fiind echivalente. Acest demers determină slăbirea legăturii cu mama (dispreţuită în cele din urmă ca fiind la fel de „castrată” ca şi fetiţa, şi acuzată de-a nu fi înzestrat-o corespunzător), şi reorientarea eforturilor pentru o nouă relaţie obiectală care se doreşte a fi exclusivă cu tatăl posesor de penis. Fantasma obţinerii unui copil cu ajutorul tatălui, este precursoarea gestului inconştient de mai târziu al viitoarei mame de-a dedica nou-născutul tatălui său – în cazul când nu este dedicat în mod reparator mamei, Obiectul deteriorat în timpul luptei oedipale. De remarcat trecerea de la dorinţa fetiţei de-a „primi” un copil, la dorinţa femeii de-a concepe un copil, ca unul din aspectele ce ilustrează rezolvarea complexului castrării la fată.
Un alt aspect abordat de Freud este cel legat de activitatea masturbatorie, faţă de care, din nou, atitudinile celor două sexe sunt diferite. Freud afirmă că onanismul este o activitate definitorie masculină, iar renunţarea este determinată de angoasa castrării punitive.
Referitor la psihopatologia specifică legată de această problematică, un prim aspect ar viza relaţia conflictuală/tandră cu părintele de acelaşi sex.
În cazul abordării complexului Oedip din poziţia normală, băiatul se confruntă cu rivalitatea provenind fie din partea tatălui, fie – în mod concurent – şi din partea fraţilor mai mici (o eventuală sarcină a mamei şi naşterea ce urmează sunt uneori suficiente pentru a dizolva mare parte din complex).
Atât relaţia cu mama, cât şi cea cu tatăl sunt în cea mai mare parte a timpului puternic ambivalente: alternanţa speranţelor şi a decepţiilor, precum şi lipsa rezultatelor concrete determină o dinamică afectivă care treptat uzează capacitatea de investiţie şi determină renunţarea la scopurile oedipale. Mai mult, chiar în relaţia cu tatăl, rivalitatea este împletită cu admiraţia pentru calităţi pe care copilul şi le doreşte (copilul imită părintele de acelaşi sex), aceasta constituind un preambul la introiectarea părinţilor în final, facilitând aspectul identificator.
În cadrul acestor relaţii este importantă capacitatea de exprimare a ambivalenţei, respectiv a urii: refuzul duce la ruperea legăturii obiectale.
Chiar dacă renunţarea la scopurile oedipale şi această nouă separare pe care o impune rezolvarea complexului Oedip, ar presupune un moment depresiv consecutiv, se pare că acest demers nu este realizat complet, fiind reluat cu ocazii ulterioare, cel puţin în ce priveşte partea reparatorie a obiectelor deteriorate, una din cele mai importante astfel de ocazii fiind – pentru ambele sexe – perioada gravidităţii, în care apare funcţia reparatorie a parentalităţii, faţă de Obiectele şi relaţiile deteriorate în nenumărate împrejurări, inclusiv în timpul perioadei oedipale. Acum se poate manifesta vinovăţia oedipală a gravidei faţă de mama sa, sau – mai discret în cazul viitorului tată – reluarea problematicii oedipale, inclusiv reconsiderarea şi aprofundarea identificării cu propriul tată.
Unul din pericolele acestei perioade îl reprezintă refuzul angajării problematicii oedipale prin incapacitatea de-a accepta diferenţa dintre sexe. Eşecurile în experienţele de separare, fixaţia faţă de relaţia duală cu Obiectul primordial, dificultăţile din elaborarea spaţiului tranziţional, premerg opoziţia faţă constatarea absenţei penisului la fete şi negarea consecinţelor în planul diferenţei între sexe.
O altă dificultate pentru băiat o reprezintă posibila relaţie deteriorată cu Obiectul matern. Acest fapt complică instalarea normală a complexului Oedip şi angajarea în cucerirea locului tatălui, fiind o premisă pentru un complex inversat, în care băiatul adoptă o poziţie feminină, tandră, faţă de tată, cultivând atribute specific feminine. În cazul fetei, o relaţie dificilă cu mama impietează asupra identificării feminine în scopul cuceririi tatălui, fiind deschise două posibilităţi: asumarea şi cultivarea unor atribute feminine total diferite de ale mamei sale, sau o competiţie cu aceasta, dar implicând un înalt nivel de agresivitate, care va face dificilă ulterior introiectarea figurii feminine în cadrul Supraeului.
Falsul self este o altă posibilă complicaţie în derularea complexului Oedip. Eşecul mamei în perioada uniunii duale, în sarcinile sale de holding, handling şi object presenting, pot determina o strategie de adaptare a nou născutului prin crearea unui comportament compliant faţă de solicitările mediului, dar nu în acord cu trebuinţele sale pulsionale. Această carcasă protectoare faţă de intervenţiile din epoca timpurie de viaţă, va afecta stabilirea de relaţii obiectale autentice ulterior, inclusiv în perioada oedipală. De regulă, activitatea fantasmatică masivă, menită să satisfacă – cel puţin la nivel inconştient – trebuinţele Sinelui, împiedică o abordare şi o rezolvare în realitate a problematicii oedipiene, nucleul conflictual rămânând activ şi generând ulterior efecte patogene în toate perioadele de evoluţie ale copilului, adolescentului şi adultului.
Absenţa unuia dintre părinţi poate determina o dinamică particulară a complexului Oedip. Astfel, chiar şi atunci când părintele există în realitate, dar nu îşi exercită funcţia sa în cadrul familiei, el nu poate intra în alcătuirea triunghiului Oedipal. Dacă este vorba de părintele de sex opus, va fi încă un factor de influenţare în sensul instalării unui complex Oedip inversat, dar, la fel ca şi în cazul relaţiilor obiectale deteriorate, nu este vorba de un determinism direct, cu efecte obligatorii în acest sens. Absenţa părintelui de acelaşi sex poate determina o instalare mai precoce a complexului, în funcţie de măsura în care părintele existent atribuie copilului părţi din rolul părintelui absent. Dificultatea majoră constă, în acest caz, în ieşirea din complex, cu alternativa unei fixaţii care va afecta evoluţia ulterioară a copilului.
Existenţa fraţilor poate avea un rol facilitator sau de complicare a traversării perioadei Oedipale. Dacă este vorba de fraţi mai mici, sau – mai ales – de nou-născuţi, în cazul băiatului, aceştia vor fi rivali echivalenţi cu tatăl, în atragerea afecţiunii materne, iar copilul se poate vedea pus în inferioritate mult mai clar, cu un posibil deznodămând mult mai rapid în sensul renunţării la pretenţiile sale de cucerire a obiectului matern. Calea urmată la ieşire depinde – din nou – de istoria separărilor trăite anterior. Pentru fată, nou-născutul poate fi modelul întruchipat a ceea ce va dori de la tatăl său, deseori încercând să rivalizeze cu mama în atenţia acordată nou-născutului şi în rolul matern pe care îl exersează cu această ocazie. Fraţii mai mari, mai ales de sex opus, pot substitui părintele la care se vede nevoit să renunţe copilul în încercările sale de cucerire. Ei sunt cea mai la-ndemână dovadă că există o alternativă, ca soluţie de ieşire din complex, chiar dacă efectele complexului castrării vor determina o desexualizare a obiectivelor sale.
O contribuţie aparte la tratarea problematicii de faţă o constituie articolul lui Şandor Ferenczi „Efecte complementare inevitabile privind conflictul oedipian” . Aspectul abordat este cel al influenţei adultului asupra intensităţii cu care copilul trăieşte relaţiile oedipale: cât este „natural”, provenind din pulsiunile libidinale şi agresive ale copilului, şi cât se datorează „atacurilor genitale” implicate de un anumit comportament seductiv şi excitant al adulţilor. Este o influenţă care amplifică în mod artificial reacţiile copilului faţă de ambii părinţi, făcând mai dificilă sarcina oedipală de rezolvat.
Revenind la perspectiva freudiană a lucrurilor, rezolvarea găsită de copil în perioada falică este una provizorie, întreaga problematică fiind reluată în adolescenţă, când sarcina – cea a alegerii – rămâne aceeaşi, dar contextul în care se desfăşoară este cu totul altul. Modul iniţial de desfăşurare a conflictului oferă un model, dar nu este unul obligatoriu de repetat, accentul căzând pe aspectele „dilematice” rămase nesoluţionate în primă instanţă. Poate că un motiv – printre multe altele – al impresiei de neîndemânare, de stângăcie oferit de adolescent, este şi acesta: confruntarea cu o problemă „copilărească”, un ultim efort obligatoriu şi necesar înainte de-a putea să-şi asume condiţia de adult; o repetiţie, un examen final, prin care dovedeşte cum anume concepe el rezolvarea acestei probleme fundamentale – complexul Oedip.
Perioada de latenţă
Deşi mişcările pulsionale îşi reduc semnificativ din intensitate, acestea nu încetează cu totul. Solicitările din realitatea exterioară şi factorii evoluţiei biologie permit Eului să parcurgă o perioadă mai liniştită, cel puţin în primii ani de şcoală ai copilului, dar în care, mai ales în situaţia când probleme din stadiile anterioare de organizare libidinală nu au fost rezolvate satisfăcător, se reiau conflicte şi se reîncearcă restructurarea apărărilor, pentru a permite abordarea noilor provocări din evoluţia către maturitate.
Până la începutul pubertăţii se constată o diminuare a activităţilor sexuale, desexualizarea relaţiilor de obiect şi a sentimentelor (cu prevalenţa tandreţei asupra dorinţelor sexuale), apariţia sentimentelor de pudoare sau dezgust şi a unor aspiraţii morale şi estetice. Intensificarea refulării permite transformarea investirilor de obiecte în identificări cu părinţii şi dezvoltarea sublimărilor. Succesul acestor operaţii este condiţionat de constituirea şi activitatea Supraeului, ca imagini parentale introiectate şi care determină declinul complexului Oedip. Freud se exprimă astfel: „… complexul Oedip trebuie să dispară pentru că a sosit momentul ca el să ia sfârşit, aşa cum cad dinţii de lapte atunci când apar dinţii definitivi” .
Faptul că Freud vorbeşte de o perioadă de latenţă şi nu de un stadiu, implică faptul că această etapă nu presupune o nouă organizare libidinală. Este vorba doar de conflictul între problematica oedipală şi absenţa condiţiilor biologice de rezolvare definitivă a acesteia. Toate aceste lucruri vor fi reluate la pubertate şi în adolescenţă, ca un al doilea timp de rezolvare a alegerii de obiect.
Adolescenţa. Alegerea de obiect.
Odată cu transformările în plan biologic aferente pubertăţii, se modifică şi condiţiile de raportare la problematica oedipală, devenind posibilă satisfacerea în realitate a nevoilor sexuale. Organizarea libidinală suferă o ultimă transformare, întreaga sexualitate fiind integrată zonei genitale. Asaltul pulsional din această perioadă ia, oarecum, prin surprindere tânărul adolescent, care se vede pus în situaţia de-a dispune de mijloacele necesare satisfacerii sexuale depline, ceea ce înseamnă alegerea obiectului.
Ultimele eforturi în această privinţă au fost cele din perioada de declin al complexului Oedip, când tendinţa a fost de desprindere din triunghiul format cu părinţii şi de găsire a unui obiect substitut, dar relaţia cu acesta a fost una cu caracteristici desexualizate. În noua conjunctură, problema se reia având ca scop deplina identificare cu părinţii, inclusiv pe planul relaţiei sexuale cu un partener, ceea ce repune în joc conflictele anterioare datorate ambivalenţei relaţiilor din stadiile pregenitale. Este lupta de auto-definire şi eforturile de independenţă faţă de imagourile parentale, care sunt supuse în acest scop unei critici severe. Distanţarea presupusă de desprinderea din relaţiile copilăriei presupune în primul rând un nou travaliu de doliu faţă de obiectele din acea perioadă. Adolescentul regăseşte dorinţe vechi pe care acum are posibilitatea de a le satisface, dar în condiţiile unui Supraeu mai matur şi al unui Ideal al Eului care impune standarde mult mai înalte decât în prima copilărie, ceea ce duce la o luptă interioară pentru stabilirea de noi scopuri şi modalităţi de acţiune.
Putem spune că rezultatul acestei îndelungi deveniri care se va finaliza cu definitivarea personalităţii viitorului adult este în mare parte prefigurat de rezultatele fiecărui stadiu de dezvoltare, respectiv de succesul sau eşecul în depăşirea dificultăţilor aferente acestora. Fiecare conflict rămas nerezolvat în stadiile de organizare libidinală pregenitale va apărea pentru o nouă soluţionare şi va influenţa alegerile adolescentului. Acum este momentul în care se manifestă cel mai pregnant toate fixaţiile faţă de momente critice din evoluţia copilului şi care îşi dispută şansa de-a deveni viitoarele strategii de depăşire a momentelor de dificultate din viitor (dacă e vorba de fixaţii rezultate din satisfacţii deosebit de mari obţinute la un moment dat), sau şansa de-a reclama şi obţine prioritatea în satisfacerea anumitor nevoi rămase nesatisfăcute suficient la un moment dat. Toate aceste decizii constituie lupta interioară şi determină tabloul unei perioade agitate din viaţa fiecărui individ, acela al adolescenţei.
La fel ca oricare stadiu de dezvoltare, şi adolescenţa poate constitui un viitor punct de fixaţie în jurul unui nucleu conflictual, problematica sa rămânând deschisă şi rejucându-se de fiecare dată când condiţiile sunt propice unei astfel de evoluţii. Eul îşi va crea singur astfel de situaţii în care să poată relua această problematică, în speranţa, de fiecare dată, a unui rezultat diferit, definitiv, ceea ce – ştim din una din ultimele scrieri ale lui Freud – că este o muncă sisifică şi care nu va înceta niciodată.
Cap. III: Diferenţe conceptuale la Melanie Klein faţă de Sigmund Freud
Înainte de toate, sunt necesare câteva precizări terminologice privind specificul perspectivei metapsihanalitice kleiniene. Urmând descrierea modelului structural al lui Freud (Sine, Eu şi Supraeu), istoria psihanalizei înregistrează un interes mai mare în ceea ce priveşte studiul Eului decât al Sinelui, şi al modului în care Eul se relaţionează şi utilizează obiectele sale. Accentul pus de Klein a fost pe importanţa relaţiilor de obiect. Ea tinde să utilizeze termenii „Sine” (self), „Eu” (Ego) şi „subiect” (subject) ca echivalenţi. Termenul „Eu” (ca şi cel de „subiect”) este utilizat ca şi complement al „obiectului”. În privinţa „sinelui”, ea acceptă într-o lucrare din 1959 că „… este utilizat pentru a acoperi întreaga personalitate, care include nu numai Eul, ci şi viaţa instinctuală pe care Freud o denumea Sine” .
De asemenea, referitor la conceptul tradus de James Strachey ca id, una din instanţele structurii aparatului psihic (Sine), Klein adoptă o abordare clinică, Sinele incluzând nu doar instinctul morţii, ci şi forma acestuia ca reprezentări mintale, mai degrabă decât originile sale fiziologice. Acest fapt a determinat interesul său pentru fantasmă şi fantasma inconştientă ca reprezentare a instinctelor. Klein a adoptat teoria freudiană a instinctului morţii, adăugându-i puncte de referinţă clinice, iar modelul său de conflict psihic vizează nu atât lupta între instinctul vieţii şi cel al morţii în sine, cât cea între reprezentanţii acestora din fantasma inconştientă. Dat fiind că, în viziunea sa, conflictul psihic rezultă din impactul instinctului morţii asupra relaţiilor de obiect, Sinele a tins să devină un reprezentant al instinctului morţii. Astfel, conflictul freudian dintre Eu şi Sine a fost înlocuit în scrierile lui Klein cu cel între instinctul vieţii şi cel al morţii.
Dacă Eul apare ca o parte din structura minţii descrisă obiectiv, Sinele tinde să desemneze subiectul în propriile fantasme descrise din punct de vedere subiectiv. Termenul pare să sugereze experienţa subiectului, fantasmele despre sine însuşi. Sinele exprimă, astfel, aspectul relaţional al teoriei kleiniene, la fel ca şi termenul de „subiect”. Acest lucru este diferit faţă de psihologia eului, unde Sinele este o reprezentare legată (investită cu energie mintală) de către Eu.
Pentru Klein Eul există încă de la naştere, are o graniţă şi poate identifica obiecte. El are anumite funcţii de un tip extrem de primitiv: separarea între „eu” şi „non-eu”, discriminarea a ce este „bun” (senzaţii plăcute) faţă de „rău”, fantasmele încorporării şi expulziei (introiecţia şi proiecţia), fantasma unirii pre-concepţiilor cu realizările. Toate acestea sunt în contrast cu concepţia freudiană clasică şi cu şcoala ego-psihologiei, care situează apariţia Eului la câteva luni de la naştere. Klein a fost mai puţin interesată de mecanismele care definesc activitatea Eului, şi mai mult de conţinutul anxietăţilor. Ea justifică într-una din scrierile sale majore (1955) această preferinţă: „Am deviat de la unele din regulile stabilite până acum, pentru că am interpretat ceea ce am considerat a fi mai urgent în materialul prezentat de copil şi am constatat concentrarea interesului meu asupra anxietăţilor sale şi asupra apărărilor împotriva acestora” .
Eul timpuriu este lipsit de coeziune şi tendinţa spre integrare alternează cu cea de dezintegrare, de fărâmare în bucăţi. Acest aspect a fost descris ulterior de Esther Bick (1968) la nou-născuţi în prima săptămână de viaţă. În timp ce psihanaliza clasică este preocupată de Eu ca organ care caută descărcarea tensiunilor instinctuale într-o formă oarecare de satisfacere, şi poate fi descris obiectiv în termeni de structură şi funcţie, Klein a privit Eul într-o manieră diferită: ca experienţă de care acesta o are asupra sa însuşi. Ea descrie acest aspect în termenii fantasmei pe care o are Eul în lupta cu anxietăţile trăite în cursul relaţiilor de obiect, care – deşi privite din perspectiva instinctuală – dau naştere la o întreagă lume de experienţe, anxietăţi, iubire, ură şi temeri, mai degrabă decât la simple stări de descărcare. Lupta Eului este de a-şi menţine integritatea în faţa experienţelor dureroase care îl ameninţă cu anihilarea.
Dar Supraeul rămâne cel mai disputat concept din cele trei instanţe psihice, şi cel mai provocator la adresa teoriei clasice. Dacă Freud concepea Supraeul ca figurile (imagourile) parentale internalizate, reprezentând standardele sociale, capacitatea de auto-evaluare şi originea anumitor stări mintale cum ar fi vina, devalorizarea, stima de sine, pentru Klein Supraeul este analizabil ca un număr de figuri interne, cunoscute ca obiecte interne, care sunt în relaţie reciprocă, precum şi în relaţie cu Eul. Apariţia Supraeului este presupusă ca mult mai devreme decât în teoria clasică, iar originea sa este radical diferită, provenind din deflectarea iniţială a instinctului morţii.
În fapt, viziunea kleiniană asupra Supraeului diferă în trei aspecte majore faţă de cea freudiană.
Referitor la originea Supraeului, aceasta este datată mult mai devreme de patru-cinci ani, cât sugerase Freud. Activitatea clinică cu copii de doi ani îi arătase clar existenţa sentimentelor de vinovăţie şi remuşcare încă de la această vârstă. Mai mult, fantasmele subiacente, implicate în simptomele pacienţilor săi pot fi presupuse a fi operat încă de la apariţia acestor simptome (cazul Rita, de la optsprezece luni). Melitta Schmideberg exprimă clar acest raţionament: „Presupun că determinanţii simptomelor pe care le-am găsit la trei ani au fost activi încă din perioada în care au apărut primele simptome. Acest fapt n-ar putea fi dovedit. Dar şi Freud a făcut aceeaşi presupunere când a utilizat factori descoperiţi în analiza adulţilor pentru a explica simptome care au apărut în copilărie” . Totodată, severitatea Supraeului copilului este un alt argument în acest sens. Klein n-a încetat să remarce calitatea vinovăţiei, care sugera un Supraeul extrem de aspru, cu mult mai aspru decât în cazul adulţilor. De fapt, Klein arată că cu cât este mai mic copilul, cu atât este mai sever Supraeul, ceea ce sugerează că în dezvoltarea copilului are loc un proces continuu de modificare în sensul îmblânzirii unui Supraeu timpuriu sadic, care persecută copilul cu ideea unor pedepse îngrozitoare. Implicaţiile rezultate sunt că asprimea Supraeului este legată de fazele pregenitale ale sadismului, aşa cum au fost descrise şi situate în timp de Abraham. Încă o dovadă a originii timpurii a Supraeului o constituie caracterul pregenital al fantasmelor implicate, indicând o origine în fazele pregenitale. Asprimea Supraeului poartă amprenta impulsurilor pregenitale, Supraeul devenind în fantasmele copilului ceva care muşcă, devorează şi taie. Legătura între formarea Supraeului şi fazele pregenitale de dezvoltare este importantă din două puncte de vedere: pe de o parte, sentimentul de vinovăţie este ataşat de fazele oral- şi anal-sadice care încă predomină; iar pe de altă parte, Supraeul apare în timp ce aceste faze sunt în plină dezvoltare, ceea explică caracterul său sadic.
Al doilea punct de diferenţiere faţă de teoria clasică priveşte constituenţii Supraeului. Apărând în contextul fazelor pulsionale orală şi anală, acesta constă în multiple imagini internalizate ale mamei şi ale tatălui. Analiza copiilor mici a arătat că structura Supraeului se construieşte din identificări datând din diferite perioade şi straturi ale vieţii mintale. Aceste identificări au naturi surprinzător de contradictorii, bunătatea excesivă şi severitatea extremă stând alături una de alta. Aceste imagouri (figuri internalizate ale părinţilor) reprezintă pentru copil activităţi orale sau anale îndreptate împotriva sa. Aceste relaţii interne pot fi reprezentate prin fantasma de-a fi hrănit, sau da-a fi devorat, muşcat, sau de-a hrăni obiectul, etc. („remuşcările” cuiva, de exemplu), la fel şi cu impulsurile anale.
Această perspectivă a Supraeului ca un set de relaţii între obiecte interne cu funcţii specifice în cadrul fantasmei a dus la transformarea psihanalizei kleiniene în analiza cu precădere a acestor obiecte internalizate. Această lărgire a conceptului este în contradicţie cu tendinţa freudiană de înlocuire a Idealului Eului cu Supraeul şi limitarea relaţiilor la cele între Eu şi Supraeu. Dar, clinic avantajul este decrierea realităţii interne a copilului cu o varietate de detalii, fiecare imago din componenţa Supraeului fiind identificat cu un rol specific: păpuşa care joacă rolul Eului sau al sinelui, elefantul care este Supraeul intimidant, personaje care ajută copilul sau care îl persecută. Această varietate este amplificată de distincţia între „bun” şi „rău” şi de diferenţele între nivelurile de dezvoltare pregenitală pe care le reprezintă. Klein face trimitere la figuri oedipale care sunt caracterizate prin aceste atribute de excesivă bunătate sau agresivitate, şi care sunt introiectate sub influenţa diferitelor puncte de fixaţie libidinală. Figurile care ajută sunt cele care dau satisfacţie pulsiunilor pregenitale, rolul lor fiind accentuat în stabilirea poziţiei depresive, când păstrarea şi stabilitatea obiectelor bune interne este factorul cel mai important.
Un al treilea element specific perspectivei kleiniene asupra Supraeului îl constituie modificările pe care le suferă acesta. Astfel, asprimea sa este treptat diminuată în principal sub influenţa obiectului extern, iar ameninţările fără sens şi terifiante se reduc la încercări de prevenire a acţiunilor interzise. În paralel, are loc un proces de sinteză a obiectelor interne, similar cu descrierile freudiene despre un obiect unificat în jurul vârstei de patru-cinci ani, proces ivit din necesitatea înţelegerii cu un Supraeu provenind din obiecte cu naturi atât de opuse. Dar Klein situează acest proces în jurul vârstei de 6-8 luni când se instalează poziţia depresivă.
Rezumând viziunea sa, Melanie Klein arată că în adult descoperim un Supraeu cu mult mai sever decât au fost părinţii în realitate, iar în copil dăm peste unul de un caracter incredibil şi fantastic, dar în spatele acestor figuri imaginare şi terifiante stau chiar părinţii reali, ale căror caracteristici sunt reflectate într-o formă cu mult exagerată de imagourile din cadrul Supraeului. Distorsiunea extremă din cadrul acestor procese de internalizare sub influenţa pulsiunilor sadice timpurii constituie principalul obiect de investigaţie al psihanalizei kleiniene şi semnul distinctiv al acesteia.
Cap. IV: Geneza instanţelor psihice la Melanie Klein
Poziţia paranoid-schizoidă
Spre deosebire de periodizarea descrisă de Freud referitor la constituirea aparatului psihic, şi care se bazează de evoluţia libidinală în cadrul „stadiilor”, Klein operează cu noţiunea de „poziţie”, diferenţa majoră fiind că parcursul dezvoltării psihice nu presupune un drum cu sens unic, în cadrul căruia fiecare etapă este parcursă odată şi apoi integrată în cadrul următoarelor, (eventual rămânând unele puncte de fixaţie) ci copilul – şi, ulterior, adultul – se află în permanenţă într-una din „poziţiile” descrise de teoria kleiniană.
Prima din aceste etape este poziţia paranoid-schizoidă (pPS), şi care caracterizează cel mai timpuriu stadiu de dezvoltare mintală. În primele zile şi săptămâni de viaţă, nou-născutul se confruntă cu o anxietate persecutorie în cadrul unor procese care ameninţă cu fragmentarea minţii. Procesele de clivaj duc la proiecţia unor părţi din sine sau Eu (identificare proiectivă) în cadrul obiectelor, având un efect de sărăcire a sinelui, care se luptă în acelaşi timp să introiecteze obiecte bune. Klein pune în legătură această experienţă a minţii fragmentate cu activitatea instinctului morţii în cadrul Eului. Ea a dus dovezi în acest sens din clinica celor mai tulburaţi pacienţi, schizofrenicii, dar şi din clinica copiilor mici. Searl (1932), unul din colegii săi descrie cum asemenea stări de persecuţie şi paranoia induc o diminuare a vieţii libidinale prin reducerea trăirilor şi senzaţiilor de tensiune. Eul se luptă să-şi menţină integritatea în faţa experienţelor dureroase a obiectelor care ameninţă cu anihilarea, iar strategia folosită este clivajul, însoţit de anxietatea de-a fi fragmentat.
Această activitate de deviere a instinctului moţii prin proiecţie presupune în mod clar existenţa unui Eu format, ceea ce presupune (şi se sprijinină pe) existenţa unui obiect bun. Este o abatere semnificativă a teoriei kleiniene de la cea clasică, care presupune scindarea Sinelui. Anxietatea primitivă este frica de anihilare (moarte) şi ia forma temerii de persecuţie, experimentată ca teama de un obiect atotputernic şi de necontrolat, care realizează această distrugere din interior.
Clinic, Klein vede aceste sentimente luând naştere la copil în cadrul incursiunilor fantasmatice în corpul mamei, iar temerile sunt de răzbunarea acesteia sau a conţinuturilor distruse ale acesteia. Aici este preluată ideea freudiană a respingerii în afară a instinctului morţii şi reintroiectarea sa sub forma unui obiect intern persecutor. Suicidul este forma extremă de luptă a Eului clivat împotriva unor astfel de persecutori prin anihilarea părţii resimţite ca periculoase, împreună cu întregul Eu.
Dată fiind necesitatea ca Eul să fie construit în jurul unui obiect bun, acest fapt presupune că primul act este cel de introiecţie a unui asemenea obiect care acţionează ca un punct focal pentru Eu. Acest obiect bun integrativ traversează aceleaşi stări alternative de apariţie şi dispariţie, însoţind stările de integrare şi dezintegrare ale Eului. Stările de frustrare duc a dispariţia acestui nucleu al Eului, presupunând intervenţia mamei pentru a re-asigura existenţa şi continuitatea acestui obiect. Printre calităţile cerute obiectului se numără aceea de-a menţine şi conţine experienţele nou-născutului. Esther Bick (1968) precizează, chiar, că acest prim obiect trebuie să aibă capacitatea de-a menţine laolaltă lucrurile (experienţele) interne pentru a da un prim sens sinelui. Ea numeşte acest obiect „piele” (psihică).
Trebuie făcută o distincţie între acestă primă introiecţie a unui obiect bun din pPS şi introiecţia unui obiect bun în poziţia depresivă (pD), cea care succede pPS. În primul caz, se manifestă un caracter omnipotent al introiecţiei, care dizolvă graniţele Eului, astfel încât nu mai există distincţie între Eu şi obiect; acesta este o simplă parte a sinelui. În pD, Eul este în relaţie cu obiectul, acesta având o existenţă de sine stătătoare, fiind experimentat mai realist, într-o manieră mai puţin narcisică.
Stările de slăbiciune ale Eului, cosecutive clivajului acestuia, duc la o introiecţie şi identificare inadecvată, rezultând obiecte interne neasimilate; de asemenea, fantasmele omnipotente de încorporare pot presupune multă agresivitate şi pierderea oricărui obiect intern nedeteriorat. Eul se poate teme în asemenea situaţii că ar putea să introiecteze obiecte bune într-o realitate internă distructivă.
Mecanismele de apărare specifice acestei perioade sunt cele primitive: clivajul, introiecţia, proiecţia, identificarea proiectivă. Clinic, acestea apar sub forma fantasmelor copilului de-a ataca corpul mamei sub presiunea pulsiunilor orale (a suge până la a seca, a muşca, a goli, a jefui conţinuturile bune din corpul mamei), sau a celor anale şi uretrale (a evacua substanţe periculoase, excremente din sine şi a le pune în corpul mamei). Acest din urmă aspect al proiecţiei conţinuturilor dăunătoare este însoţit de clivajul Eului şi de expulzia unor părţi din sine. Klein scrie: „Împreună cu aceste excremente dăunătoare, expulzate în cadrul urii, sunt proiectate şi părţi clivate ale Eului asupra mamei, aş spune chiar în interiorul mamei. Aceste excremente şi părţi rele ale sinelui sunt menite nu numai să rănească, ci şi să controleze şi să ia în stăpânire obiectul. Pe măsură ce mama ajunge să conţină părţile rele ale sinelui, ea nu mai este simţită ca un individ separat, ci ca sinele rău… Aceasta duce la o formă aparte de identificare care stabileşte prototipul unei relaţii agresive” . În 1952 Klein numeşte acest proces „identificare proiectivă”. Rezultatul acestei forme de control violent al obiectului este un sentiment profund de slăbire sau sărăcire a Eului, care duce la depersonalizare.
Complicaţii ale identificării proiective apar datorită faptului că, excesivitatea procesului determină şi pierderea părţilor bune ale Eului. Astfel, personalitatea schizoidului se teme de iubire, întrucât aceasta îi generează un sentiment de sărăcire datorită utilizării identificării proiective.
Mai mult, pe lângă sărăcirea lumii interne, Eul se confruntă acum şi cu obiecte externe ostile, care conţin părţile rele expulzate din sine, şi care, în acest fel sunt identificate cu Eul. Această situaţie crează un cerc vicios, ura cu care Eul atacă obiectul făcându-l să se simtă la rândul său în pericol şi acutizând starea de anxietate. Deşi este un proces fantasmatic, absenţa mijloacelor nou-născutului de-a testa realitatea fac ca acesta să trăiască aceste ameninţări ca fiind cât se poate de reale, ca şi cum toate aceste lucruri s-ar fi petrecut aievea. Aceasta este realitatea psihică a nou-născutului.
Poziţia depresivă
Dacă în primele 4-6 luni nu apar probleme deosebite în dezvoltarea copilului mic, după această perioadă începe asimilarea pD. În prima fază, este vorba de o alternanţă între cele două poziţii şi de efortul de-a rămâne în pD, ceea ce presupune depăşirea anxietăţilor paranoide şi renunţarea la mecanismele de apărare maniacală împotriva depresiei.
pD apare ca rezultat al confluenţei dintre ura şi iubirea pe care le stârneşte obiectul, exprimând cele mai primitive forme anxioase ale vinovăţiei. În această perioadă, copilul mic este suficient de matur fizic şi emoţional pentru a integra fragmentele de percepţie a mamei, punând laolaltă versiunile (imagourile) bune şi rele pe care le-a experimentat până acum. Când sunt reunite, asemenea obiecte parţiale ameninţă să formeze un obiect întreg contaminat, vătămat sau chiar mort.
Anxietatea depresivă este elementul crucial pentru relaţiile mature, sursa generozităţii şi sentimentelor altruiste dedicate stării de bine a obiectului. Acum se mobilizează eforturi în vederea maximizării aspectelor de iubire în relaţia ambivalentă cu obiectul, de reparare a acestuia, dar se manifestă şi mecanisme de apărare de tip paranoid şi maniacal.
Klein observase depresia la copii şi relaţia acesteia cu agresivitatea şi vinovăţia. După consumarea sadismului în fantasme, aparent fără nici o inhibiţie, reacţia se instala sub forma unei depresii profunde, a anxietăţii şi epuizării fizice. Ca şi Freud, ea ştia că vinovăţia şi depresia aveau de-a face cu pierderea şi cu doliul după un obiect ambivalent iubit. „Într-un stadiu ulterior de dezvoltare, conţinutul ameninţărilor se schimbă de la atacul asupra mamei la pericolul că mama reală, iubitoare va fi pierdută şi că fetiţa va fi lăsată singură şi uitată” . Îndată ce sadismul copilului diminuează şi se modifică funcţia şi caracterul Supraeului astfel încât acesta produce mai puţină anxietate şi mai mult sentimentul de vinovăţie, atunci aceste mecanisme de apărare care formează baza atitudinii etice şi a moralităţii sunt activate, iar copilul începe să fie îngrijorat pentru obiectele sale şi e dispus la trăiri sociale.
Instalarea pD constituie şi momentul debutului unui tip diferit de relaţie de obiect: relaţia de obiect întreg. Astfel, pulsiunile de iubire apar mai pregnant şi copilul este copleşit de o remuşcare adâncă şi de îngrijorare. El înţelege acum că îngrijorarea este rezultatul confluenţei dintre iubire şi ură (instinctuale şi dobândite) îndreptate asupra aceleiaşi persoane (obiect) care conţine şi aspecte „bune” şi aspecte „rele”.
Din diferite motive, incluzând şi percepţia deficitară, nou-născutul recunoaşte iniţial obiectele în mod polarizat, fără a le percepe în ansamblu, ci doar ca diferite aspecte: sânul, faţa mamei. Freud defineşte prima situaţie anxiogenă trăită de copil ca fiind pierderea obiectului iubit, iar Klein leagă acest fapt de teoria lui Abraham despre obiecte parţiale şi obiecte întregi. Pierderea crucială a obiectului iubit este experienţa copilului mic de-a pierde obiectul ideal, minunat de perfect (mama) când descoperă imperfecţiunile acestuia. În acest moment, sânul care îl hrăneşte este mama care îl face să aştepte.
Aceste obiecte timpurii au o prezenţă sau atribute fizice foarte precare, copilul nefiind în situaţia de-a putea recunoaşte aceste atribute, dar pe măsură ce percepţia se dezvoltă el dobândeşte capacitatea de-a percepe persoanele ca obiecte întregi, nu numai vizual, dar şi ca trăire emoţională provocată de acestea. Dat fiind că obiectele parţiale se definesc pentru copil doar în termeni de sentimente şi intenţii binevoitoare sau răuvoitoare, a aduce împreună aceste părţi în ceva întreg, înseamnă a le reuni într-un obiect cu un amestec de intenţii. Acest pas (în jurul vârstei de patru-şase luni) pune o problemă emoţională dificilă care este nouă şi foarte dureroasă pentru copil.
În aceste condiţii, obiectul bun se schimbă în mintea copilului mic în ceva mai realist (în sensul obiectiv), dar şi mai suspect. Aceasta este o nouă relaţie cu mama, una în care mama (ca obiect parţial) deosebit şi excepţional de bună şi complet binevoitoare, începe să fie o figură amestecată, deosebit de ostilă, şi, în consecinţă, contaminată, vătămată şi fără a mai fi perfecţiunea pe care o dorea copilul. Această nouă relaţie cu mama este nucleul poziţie depresive şi sursa multor fantasme dureroase despre ce i s-ar fi putut întâmpla. Ea pare să fi fost drastic sărăcită de bunătatea ei, sau să fi fost contaminată cu răutate, sau rănită, vătămată sau mutilată în mod brutal. Toate aceste fantasme, izvorând din pulsiunile pe care copilul le simte în el, duc la un sentiment copleşitor de responsabilitate, ca şi de părere de rău. Copilul trebuie să se confrunte cu faptul că urăşte, cu cea mai paranoidă şi neîngrădită intensitate, mama pe care acum poate s-o vadă ca fiind aceeaşi persoană pe care o iubea pentru că îl hrănea şi avea grijă de el şi îl iubea.
O dată cu acest pas apare o nouă capacitate de-a iubi. Îngrijorarea, părerile de rău şi iubirea pentru obiectul întreg sunt adresate obiectului însuşi, nu doar gratificaţiilor pe care le oferă acesta. Abraham a descris primul adevărata-iubire-pentru-obiect în contrast cu dorinţa faţă de obiectul parţial. Această nouă formă de iubire aduce noi consecinţe pentru iubire şi ură. Klein crede că principala diferenţă între încorporarea din paranoia şi cea din melancolie este legată de schimbările în relaţia cu obiectul. În pD obiectul este iubit în ciuda părţilor sale rele, în timp ce în pPS conştientizarea părţilor rele transformă subit obiectul într-un persecutor. În acest fel iubirea poate fi susţinută în pD, oferind începuturile stabilităţii.
Confluenţa emoţiilor este extrem de tulburătoare şi acest pas înainte de ieşire din pPS poate fi ratat, astfel încât copilul poate creşte cu o propensiune neobişnuit de puternică pentru relaţii paranoide (respectiv, cu un potenţial psihotic fixat în cadrul personalităţii). Klein descrie reîntoarcerea la relaţiile paranoide ca apărare paranoidă împotriva anxietăţii depresive.
Instalarea noilor relaţii de obiect întreg cu obiectul bun stârnesc noi reorientări ale luptei duse de copil. În locul conflictului vizând controlul libidoului pe care îl descrie Freud, Klein vede acum eforturile impetuoase de-a proteja şi repara obiectul bun. Acesta constituie baza pe care se formează întreaga identitate, oferind un dialog interior continuu de încurajare şi stima de sine pe care se bazează încrederea şi siguranţa psihologică.
În această etapă copilul simte că totul în interiorul său este tulburat şi haotic, şi aceasta nu doar pentru că este încercat de sentimente amestecate, ci mai ales pentru că trăirile sale sunt toate reprezentate la nivel fantasmatic, ceea ce-l face să creadă că obiectele se află cu adevărat în interiorul său, în corpul său. El simte în special că ura sa îi răneşte mama reală iubită, iar aceasta se reflectă interior prin experienţa că obiectul intern este, de asemenea, deteriorat sau mort, el putându-se identifica cu această stare de moarte interioară. Haosul interior poate proveni şi din introiectarea unui obiect exterior gata deteriorat sau mort: „…orice durere cauzată de experienţe nefericite, indiferent de natura acestora, are ceva în comun cu doliul” .
Referitor la această secvenţă din dezvoltarea psihică a copilului mic descoperită de Klein, nu numai că succesiunea pPS-pD (poziţia paranoid-schizoidă – poziţia depresivă) descrie un fragment din evoluţia nou-născutului în primul an de viaţă, dar, prin dezvoltările teoretice ulterioare, a reuşit să descrie mai exact o gamă întreagă de fenomene psihice normale sau patologice. Astfel, se disting la ora actuală trei contexte în care apare această secvenţă de succesiune:
– psihogeneza (în care se notează, conform propunerii lui Bion, Ps1→D1, şi reprezintă traiectul pe care îl parcurge orice nou-născut în jurul perioadei de 4-6-8 luni
– creşterea şi dezvoltarea ulterioară a vieţii psihice (secvenţa fiind: D(n)→Ps(n)→D(n+1), unde poziţia Ps constituie starea declanşată de orice element nou de cunoaştere, şi care determină o muncă de re-elaborare, până când se atinge din nou starea din poziţia D – respectiv starea de siguranţă, aceasta constituind şi starea de normalitate în existenţa individului, după cum a afirmat chiar Melanie Klein); este şi situaţia întâlnită în şirul de regresii aferent travaliului din cadrul curei analitice
– apărările patologice (regresiile în poziţia Ps sau în cea D), care reprezintă situaţiile de eşec al succesiunii din paragraful precedent.
În acest din urmă caz, distingem între Ps(n) ca poziţie pre-depresivă şi Ps(n+1) ca poziţie post-depresivă, prima reprezentând normalitatea, respectiv pregătirea abordării poziţiei D, iar cea de-a doua rezultatul eşecului acestui demers şi refugiul, regresia în poziţia Ps. Această din urmă situaţie rezultă din pierderea încrederii cognitive şi morale datorită incoerenţei şi nesiguranţei, şi duce la abordarea poziţiei D(path), respectiv a poziţiei depresive patologice, caracterizată de masochismul maniacal sau melancolic rezultat din severitatea excesivă a Supraeului.
Complexul Oedip
Descoperirile din analiza copiilor au modificat drastic viziunea freudiană asupra complexului Oedip. Klein a evidenţiat componentele pregenitale (orale şi anale) din fantasmele oedipale ca o dovadă a originilor timpurii, pregenitale ale complexului. Viaţa fantasmatică terifiantă şi „psihotică” foarte timpurie a nou-născutului stă la baza complexului Oedip şi evidenţiază stadiile timpurii ale acestuia.
În jocul copiilor, Klein a văzut ilustrarea diverselor fantasme ale acestora şi modalităţile în care aceştia se identificau cu diferitele personaje ale scenariilor puse în scenă. Acest fel de identificare multiplă părea să determine amplificarea creativităţii jocului însuşi, copilul privind evenimentele din joc odată din punctul de vedere al unui personaj, apoi al altuia. Klein arată că identificarea cu fiecare dintre părinţi are loc mai întâi în cea mai simplă formă a complexului Oedip, respectiv ura faţă de unul din părinţi şi iubirea pentru celălalt.
În descrierea complexului Oedip, Klein pune accentul pe calitatea deosebit de sadică a fantasmelor despre cuplul oedipal şi care generează o mare anxietate. Klein scrie: „Micul băiat care îşi urăşte tatăl ca rival în iubirea pentru mamă, va urî cu agresivitatea şi fantasmele derivate din fixaţiile sale oral- şi anal-sadice. ” O asemenea manifestare de tendinţe primitive este invariabil urmată de anxietate. Aceste pulsiuni sadice crează o mare temere şi remuşcări în copilul care se teme de ce s-ar putea întâmpla în realitate părinţilor şi se teme, de asemenea, de răzbunarea acestora.
Klein indică preferinţa marcată a copilului mic încă din al doilea an de viaţă pentru părintele de sex opus precum şi alţi indici ai complexului oedipal timpuriu. Pulsiunile pregenitale apar în reacţiile copilului faţă de părinţi şi faţă de relaţiile lor sexuale şi în cadrul jocului acestea se învârt în jurul ideilor, fantasmelor şi anxietăţilor legate de scena primară; în ignoranţa sa faţă de faptele reale, aceste fantasme sunt bazate pe interpretarea propriilor sale nevoi (orale, anale) şi a frustrărilor crude provocate de acestea. Conform stadiului în care se află, oral sau anal, actul sexual ajunge să însemne pentru copil o activitate în care a mânca, a găti, schimbul de fecale şi acte sadice de tot felul (a bate, a tăia, ş.a.m.d.) joacă rolul principal. Astfel, în realitatea internă a copilului, părinţii se hrănesc reciproc, se încorporează, se fărâmiţează unul pe altul în interiorul copilului, se controlează unul pe altul. Conform teoriilor de la această vârstă pe care copilul le formulează asupra actului sexual al părinţilor, în timpul acestuia mama încorporează pe gură continuu penisul tatălui, astfel încât corpul său este plin cu o mulţime de penisuri şi de bebeluşi. Pe toate acestea copilul vrea să le devoreze şi să le distrugă. În acest fel, atacând interiorul mamei, copilul atacă un mare număr de obiecte.
O astfel de descriere, un astfel de conţinut al complexului Oedip diferă într-o manieră radicală de cea propusă de psihanaliza clasică, freudiană. Dar, descoperirile permanente şi covârşitoare din clinica şcolii kleiniene au impus (chiar în ciuda dificultăţii pe care Klein însăşi o resimţea) modificarea totală a periodizării fenomenului, care de la 3-4 ani a ajuns să aibă faze pregenitale încă din stadiul oral! Dar, în acest fel nu numai că s-a dezvăluit misterioasa realitate psihică internă a copilului mic, dar s-au făcut progrese considerabile în înţelegerea şi tratamentul tulburărilor severe ale adulţilor psihotici.
Perioada şcolarităţii şi pubertatea
La începerea şcolii, copilul iese din mediul care a constituit baza fixaţiilor şi formaţiunilor sale complexuale şi se trezeşte în faţa unor noi obiecte şi activităţi prin care trebuie să-şi încerce mobilitatea libidoului. Sublimarea înainte de toate a activităţii genitale contribuie în mod decisiv la învăţarea anumitor materii, învăţare ce poate fi inhibată corespunzător de frica de castrare.
Principalele activităţi şcolare sunt canale pentru fluxul libidoului, prilejuind investiri din diverse registre de organizare pulsională. În acest mod pulsiunile componente sunt sublimate sub primatul celor genitale. Această investire libidinală este preluată de la cele mai elementare studii – citi, scris, socotit – până la eforturile şi interesele mai largi pe care se bazează; desenul, pictura, fotografia au ca temei o activitate inconştientă adâncă în care obiectul reprezentat este produs şi procreat.
Klein afirmă în „Şcoala şi dezvoltarea libidinală a copilului” că profesorul poate realiza mult prin înţelegere bienvoitoare, putând să reducă considerabil acea parte a inhibiţiei care se leagă de persoana profesorului ca „răzbunător” (reprezentantul Supraeului, şi al părinţilor în general).
Efectul inhibitor al fantasmelor agresive îşi poate pune amprenta asupra personalităţii şcolarului, utilizând punctele de fixaţie pregenitală, mai ales în contextul bulversărilor psihologice care marchează pubertatea ca urmare a intensificărilor pulsionale caracteristice acestei vârste. Klein exemplifică în articolul „Dezvoltarea sexuală a fetei” , cum inconştientul nu face distincţie între diferitele lichide ale corpului, astfel încât sângele menstrual este echivalat cu fecalele periculoase din fantasmă, iar asocierea între sânge şi rană naşte angoase de rănire corporală reală, de atacuri agresive, răzbunătoare din partea mamei care caută să recupereze penisul patern şi copiii de care a jefuit-o tânăra fată. Doar în condiţiile în care Eul este suficient de matur, mai matur decât în prima copilărie, şi dacă deţine mijloacele de apărare împotriva unor asemenea angoase, menstruaţia constituie o satisfacţie, ca dovadă a maturizării sexuale şi a condiţiei feminine, ca speranţă de a putea obţine o satisfacţie sexuală şi de-a fi fecundă.
Putem afirma că pubertatea – ca şi adolescenţa – este încă un prilej pentru Klein de-a relua temele care au dominat perioadele pregenitale, de-a remarca modul în care poziţiile pPS şi pD apar alternativ şi cum diferitele conţinuturi ale anxietăţilor primitive sunt adaptate la contextul realităţii din aceste perioade. La fel cum Freud statuează reluarea complexului Oedip şi a alegerii de obiect sexual, tot aşa Klein descrie registrul problematicii adolescenţei în termenii specifici teoriei sale, fără a infirma teoria clasică, ci completând-o cu noi aspecte.
Concluzii
O comparaţie între concepţiile celor doi autori asupra structurii şi funcţionării aparatului psihic depăşeşte cu mult limitele unei asemenea lucrări de disertaţie, astfel încât putem doar să punctăm aspectele majore care formează aria comună şi pe cele specifice, eventual puţinele conflicte declarate ireconciliabile până în prezent.
Astfel:
– toate cele trei instanţe statuate de Freud în cea de-a doua topică sunt regăsite şi la Melanie Klein: Sine, Eu şi Supraeu, chiar dacă geneza, rolul şi relaţiile dintre ele sunt mai mult sau mai puţin diferite
– stadiile organizării libidinale descrise de Freud n-au fost niciodată infirmate de Klein, ci doar descrise cu accent pe alte aspecte ale evenimentelor pe care le presupun
– obiectul parţial şi relaţiile de obiect parţiale din timpul primului an de viaţă le regăsim la ambii autori, precum şi trecerea la relaţiile de obiect întreg, cu întreg cortegiul de dificultăţi, cu oscilaţiile între cele două etape, precum şi modificările implicate de un asemenea progres
– regăsim şi dualismul mamă – nou-născut din prima perioadă de viaţă, şi, chiar dacă la Melanie Klein relaţia triangulară apare cu mult mai devreme, şi la Freud, tatăl este introdus încă din această etapă, ca penisul din mintea mamei, precum şi prin toate elementele masculine din personalitatea acesteia
– dacă structura iniţială este cea în care Sinele constituie întreg spaţiul psihic, treptat din el formându-se Eul, există deosebiri marcante în modul în care are loc acest proces, în funcţiile îndeplinite de această instanţă, precum şi de urmările acestui proces:
– la Freud, în această perioadă iniţială, Sinele desemnează funcţionarea pulsională bazată de fiziologia nou-născutului, ca expresie a biologicului încă prea puţin simbolizat, reflectat în plan psihic; Eul nu se conturează decât abia la sfârşitul stadiului narcisic, când apar şi primele obiecte şi relaţii de obiect
– Melanie Klein instituie o funcţionare diferită a Sinelui, care are relaţii de obiect încă de la naştere şi deţine funcţii atribuite în mod normal Eului. Aceasta deoarece Klein continuă şi după această primă perioadă să desemneze sinele şi Eul ca termeni interschimbabili, cu atribut de reprezentare a întregii personalităţi.
– stadiului narcisismului primar descris de Freud, la Klein îi corespund relaţiile de obiect parţiale din pPS, iar acest fapt are consecinţe care duc la diferenţe majore în concepţiile celor doi:
– constituirea Supraeului cu mult mai devreme, în perioada pregenitală, ceea ce presupune şi un caracter mult mai sadic, conform cu intensitatea cu care acţionează pulsiunile în această perioadă
– existenţa unor faze primitive oedipale, astfel încât perioada propusă de Freud (4-5 ani) constituie doar faza cea mai intensă, rezolutivă, când acest fenomen iese la suprafaţă în mod clar, fiind urmat de involuţia sa la începutul fazei de latenţă
– descrierea dezvoltării personalităţii este realizată urmărind aspecte diferite:
– Freud pune accentul pe evoluţia libidoului şi pe relaţiile între cele trei instanţe, inclusiv relaţiile cu realitatea externă; maturizarea înseamnă echilibrul obţinut de persoană în condiţiile funcţionării corecte a mecanismelor de apărare şi ale unei capacităţi de sublimare care permite confruntarea cu frustrările inerente vieţii de zi cu zi
– Klein urmăreşte evoluţia conţinutului fantasmelor şi influenţa în special a pulsiunii de moarte, exprimată în agresivitate, maturizarea fiind asigurată de sublimarea acesteia în cadrul creativităţii şi al activităţilor constructive, cu un scop socialmente acceptat.
Ca o concluzie, complementaritatea contribuţiilor celor doi părinţi ai psihanalizei s-ar putea ilustra în următoarea constatare: dacă Sigmund Freud a fost Bărbatul din psihanaliză, impunând primatul falic şi detaliind în principal psihogeneza băiatului, Melanie Klein a fost Femeia din psihanaliză, ea impunând mama şi sânul său, clarificând multe aspecte legate de feminitate şi de funcţia maternă. Aşa cum mama este prima persoană din viaţa nou-născutului, tatăl intervenind mai târziu, tot astfel, Klein a remarcat şi problematizat mai în amănunt mai ales primele etape de viaţă, în timp ce Freud a abordat în principal stadiile ulterioare de dezvoltare a personalităţii. În acest fel nu se poate afirma că unul a fost mai important decât celălalt, decât din perspectiva cronologiei psihanalizei ca ştiinţă, unde, fără problemele puse – chiar punctat – de Freud, nu ar fi fost posibile dezvoltările ulterioare, precum cea realizată de Melanie Klein.
Bibliografie
Esther Bick – The experience of the skin in early object relations, în Int. J. Psycho-Analysis, nr. 49
Esther Bick – The experience of the skin in early object relations, în Int. J. Psycho-Analysis, nr. 49
SIGMUND FREUD – The Origins of Psychoanalysis, Imago, Londra, 1954
SIGMUND FREUD – „Lettres a Wilhelm Fliess”, în La naissance de la psychanalyse, PUF, 1956
SIGMUND FREUD – „Project for a Scientific Psychology”, The Standard Edition of the Complete Psychological Works of Sigmund Freud in English (SE), vol. I, Vintage, 2001
SIGMUND FREUD – „The Interpretation of Dreams”, SE vol. V, Vintage, 2001
SIGMUND FREUD – Three Essays on Sexuality, SE, vol. VII, Vintage, 2001
SIGMUND FREUD – „Formulations on the Two Principles of Mental Functioning”, SE vol. XII, Vintage, 2001
SIGMUND FREUD – „The Ego and the Id”, SE vol. XIX, Vintage, 2001
SIGMUND FREUD – „Beyond the Pleasure Principle”, SE vol. XVIII, Vintage, 2001
SIGMUND FREUD – „Group Psychology and tje Analysis of the Ego”, SE vol. XVIII, Vintage, 2001
SIGMUND FREUD – Analysis Finished and Unfinished, S.E. vol. XXIII, Vintage, 2001
MELANIE KLEIN – Criminal tendencies in normal children, Collected Works of Melanie Klein, vol. 1, Hoharth Press, 1975
MELANIE KLEIN – Infantile anxiety-situations reflected in a woek of art and in the creative impulse, Collected Works of Melanie Klein, vol. 1, Hoharth Press, 1975
MELANIE KLEIN – Mourning and its relations to manic-depressive states, Collected Works of Melanie Klein, vol. 1, Hoharth Press, 1975
MELANIE KLEIN – Our adult world and its roots in infancy, Collected Works of Melanie Klein, vol. 3, Hoharth Press, 1975
MELANIE KLEIN – The psycho-analytic play technique: its history and significance, Collected Works of Melanie Klein, vol. 3, Hoharth Press, 1975
MELANIE KLEIN – Notes on some schizoid mechanisms, Collected Works of Melanie Klein, vol. 3, Hoharth Press, 1975
MELANIE KLEIN – Şcoala şi dezvoltarea libidinală a copilului, în „Iubire, vinovăţie, reparaţie”, Ed. Sigmund Freud, 1994
MELANIE KLEIN – La Psychnalyse de l‘Enfant, Presses Universitaires de France, 1959
Jean-Michel Quinodoz – Citindu-l pe Freud, Ed. Fundaţiei Generaţia, 2005
Melitta Schmideberg – The play analysis of a three-year-old girl, în Intl. J. Psycho-Analysis, nr. 15
Terapeut bio 